Să fii poet laureat obișnuia să ucidă oamenii, sau – altfel spus, poetul național oficial al Marii Britanii ar fi murit în mod tradițional în hamac. „Ce urmează?” pur și simplu nu era o întrebare la care niciun laureat nu-și permitea luxul de a răspunde până la mandatul de zece ani al lui Andrew Motion, din 1999-2009, în timpul căruia reforma rolului a scurtat postul la doar un deceniu.
Poeții laureați de astăzi au o sarcină destul de grea pentru a-și relua viața normală după ce părăsesc lumina reflectoarelor. Poate părea ciudat să cităm o firmă de consultanță în acest moment, dar iLead – care își asistă clienții care au deținut locuri de muncă la nivel înalt să își construiască o nouă viață profesională – are o strategie în patru direcții pentru persoanele care doresc să treacă mai departe după un „vârf” de carieră marcant. Aceasta include reflectarea asupra realizărilor din trecut, odihna, predarea și găsirea de noi ieșiri creative.
Carol Ann Duffy, prima femeie poet laureat, este în prezent angajată în toate cele patru. Este revelator faptul că, în timpul pandemiei COVID-19, ea și-a făcut prima apariție reală în presă după ce a demisionat în mai 2019, făcând ceea ce a făcut întotdeauna: oferind poezie maselor ca o sursă de confort și o forță a binelui.
Duffy a creat, de asemenea, un nou proiect de poezie colaborativă, confruntându-se în mod caracteristic cu suferința în mod direct, găsind creativitatea chiar și în întuneric. Cele mai recente planuri ale sale, așadar, reflectă propria ei capacitate de a rezista nu doar sarcinii epuizante a titlului de laureat în sine, ci și sarcinii, poate la fel de epuizante, de a-l lăsa în urmă.
Business as usual
Lucrarea mea a arătat în altă parte că rolul de poet laureat este ceea ce îl faci. Poate părea o sarcină descurajantă – un rol de „proprietate publică” care pare să dea dreptul presei sau publicului să decidă când ar trebui să se scrie poezii și despre ce ar trebui să se scrie. Tăcerea lui Duffy la nunta regală din 2011, de exemplu, a fost adesea criticată.
Totuși, Duffy a dat dovadă, pe bună dreptate, de determinarea de a scrie doar atunci când simte că are ceva de spus – astfel că a scris un poem, Long Walk, cu ocazia căsătoriei Prințului Harry cu Meghan Markle în 2018.
În termeni generali, faima de laureată pare să nu o fi schimbat – ea rămâne extrem de discretă, autoeficientă în public și concentrată pe viitorul poeziei, mai degrabă decât pe celebritate.
Duffy este mai bine plasată decât majoritatea foștilor laureați pentru a răspunde la întrebarea „Ce urmează?”, deoarece a reflectat, în opera sa, asupra subiectului noilor începuturi timp de mai bine de 20 de ani. Cu un deceniu înainte de începerea mandatului său de laureată, ea și-a încheiat cea mai cunoscută colecție a sa, The World’s Wife (1999), cu poemul Demeter. Acesta era o reelaborare feministă a mitului grecesc în care Persefona este legată de lumea subterană timp de o jumătate de an, dar i se permite să petreacă restul timpului cu mama ei, Demeter. Poemul lui Duffy încheie colecția salutând „gura mică și timidă a unei luni noi” – în acest context reprezentând simbolul unui nou început între mamă și fiică.
Poezii ulterioare reflectă, de asemenea, asupra noilor începuturi. În Zăpadă, din Albinele (2011) – prima colecție a lui Duffy în calitate de laureat – morții îi imobilizează pe cei vii, oprindu-le literalmente calea cu pumni de gheață împrăștiați și punând întrebarea pe care și-ar putea-o pune orice fost poet laureat și care, în această pandemie, ne-ar putea inspira pe toți:
Înfrigurat, incomodat, întârziat, ce vei face acum
cu darul vieții care ți-a mai rămas?
Să o iei de la capăt
Există ceva profund atrăgător în a o lua de la capăt, deși Duffy sugerează că acest lucru poate fi făcut doar în contextul în care se deplânge pierderea vechilor moduri de viață – ca în cazul lui Rapture din 2005, care deplânge distrugerea legăturilor erotice. Sinceritate, între timp, care a fost publicată în 2018 – ultima ei colecție ca laureată – deplânge schimbările aduse în unitatea familiei de plecarea unui copil de acasă.
Dar a o lua de la capăt este, de asemenea, ne amintește Duffy, un act politic comunitar. Reacția ei la acest lucru a fost, până acum, triplă. În primul rând, ea stârnește probleme. Poeme precum A Formal Complaint (Sinceritate) ne amintesc de puterea potențială a alegerilor și vocilor individuale. Sistemul politic capitalist, cu accentul pus pe știrile false și pe „spin”, poate părea o forță de minciună prea organizată pentru ca noi să ne putem împotrivi, dar Duffy ne cheamă în liniște să observăm minciună cu minciună și să denunțăm fiecare jumătate de adevăr, fiecare politică socială nedreaptă.
În acest fel, o cultură poate rămâne sinceră (de unde și Sinceritatea din titlul colecției sale). Acest lucru este un ecou al scriitorului și filozofului din secolul XX, Jiddu Krishnamurti, care a scris în mod faimos că: „Nu este o măsură a sănătății să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă”.
Motive pentru a fi vesel
Duffy ne oferă, de asemenea, permisiunea de a fi fericiți chiar și în vremuri disperate și de a profita de bucurie în locuri improbabile. The Monkey (Sinceritate) o întoarce la rădăcinile sale suprarealiste din anii 1970.
Achiziționarea impulsivă, în timpul unei vacanțe în Italia, a unei primate îi oferă o a doua șansă la maternitate care, oricât de curioasă, îi aduce o bucurie reală și o face să decidă să rămână ferm în vacanță pentru totdeauna, minunându-se „de posibil”.
Soarele european, dragostea reîntoarsă, râsul, viața sănătoasă și daiquiri-ul de banane la care face referire seara în poem au mult mai mult sens – ca și însuși actul de a se juca, cu așteptările de „pensionare”, cu cuvintele, cu poezia însăși – decât consacrarea culturală britanică a surmenajului, simbolizată de menționarea în acest poem a catedrei și a coroanei de lauri.
Duffy încheie poemul cu un aplomb pe care cei care se simt răstigniți de greutatea propriilor noastre lumi ar face bine să-l imite:
În ceea ce privește catedra mea universitară, îmi voi da demisia.
Cele mai bune urări noului laureat. Maimuța este a mea.
.