Primii ani ai secolului al XIX-lea au fost tumultuoși pentru Ludwig van Beethoven: primele semne ale surdității sale și starea de sănătate îngrijorătoare au fost o grea încercare pentru el, așa cum putem citi în scrisorile dureroase din 1801. Zbârnâitul continuu în urechi l-a adus în pragul sinuciderii în octombrie 1802; a mers până într-acolo încât a redactat un testament în favoarea celor doi frați ai săi, Testamentul de la Heiligenstadt. Beethoven avea doar treizeci și doi de ani. În același timp, însă, era înfloritor atât din punct de vedere artistic, cât și material. Îi scria prietenului său Franz Wegeler: „Compozițiile mele aduc sume considerabile de bani; pot spune chiar că am mai multe comenzi decât pot îndeplini. Nu mai am nevoie să negociez cu oamenii, îmi spun prețul și ei plătesc”. Cu șase cvartete de coarde, două simfonii, cincisprezece sonate pentru pian și trei concerte pentru pian, Beethoven și-a informat apoi prietenii cu entuziasm, la sfârșitul anului 1802, că a pornit pe o nouă cale cu muzica sa: aceasta avea să fie perioada sa eroică de mijloc, cele mai bune exemple ale acestui nou stil fiind Simfonia a III-a, supranumită Eroica, și Concertul al III-lea pentru pian.
Beethoven a compus Simfonia a IV-a nu la mult timp după Concertul al IV-lea pentru pian. Lupta îndelungată a lui Beethoven cu ceea ce avea să devină mai târziu Simfonia a V-a – nu degeaba elevul său Anton Schindler a descris-o ca fiind „Soarta care bate la ușă” – l-a determinat să o pună deoparte pentru o vreme; în acest timp au fost compuse aceste două lucrări extrem de lirice. Simfonia a IV-a nu conține gesturi eroice și nici speculații despre relația de dragoste și ură a lui Beethoven cu Napoleon, așa cum face Simfonia a III-a, și nici lupta cu Soarta pe care o auzim în Simfonia a V-a. Studiilor muzicologice ale muzicii lui Beethoven le este greu să abordeze această lucrare oarecum neglijată: ea nu conține nicio legătură evidentă cu evenimentele din viața lui Beethoven și nici valori etice care i-ar spori valoarea. Este pur și simplu despre ea însăși. Caracterul simfoniei este determinat în mare măsură de cele două Adagios: primul dintre acestea formează introducerea lentă a primei mișcări; al doilea este mișcarea lentă de sine stătătoare a simfoniei.
Introducerea nu conține solemnitatea care ne este familiară din arcurile maiestuoase de sunet care lansează multe dintre simfoniile lui Haydn. Atmosfera sa este deopotrivă misterioasă și amenințătoare; un crescendo violent lansează o temă care inițiază Allegro vivace. Acest nou tempo este ușor și dansant, deși pe alocuri poartă o nuanță de amenințare și de melancolie. Accentele puternice și înclinațiile spre tonalitatea minoră ale temei a doua dau naștere unor sentimente de teamă și neliniște, deși suntem foarte departe de sonoritățile masive ale mișcărilor de deschidere ale Mișcării a III-a sau a V-a. Urmează acum una dintre cele mai perfecte mișcări lente pe care Beethoven avea să le compună vreodată: pare să conțină însăși esența simfoniei, deși cheia minoră își face inevitabila apariție. Allegro molto e vivace care urmează este un menuet, cu pasaje care trec fulgerător de inventive din punct de vedere ritmic, dar și cu un splendid Trio care este interpretat de două ori. Incredibilul vârtej care este finalul i-a inspirat pe Mendelssohn, Schumann și Dvořák și mulți alții să compună propriile lor tururi de forță orchestrale. În ciuda marcajului metronomic de crotchet = 160, Beethoven a marcat, de asemenea, partitura Allegro ma non troppo: rapid, dar nu prea rapid, având în vedere toate semicercurile rapide și sincopele înșelătoare. În timp ce mai multe fermatas spre sfârșitul mișcării par să oprească elanul înainte, ultimele șase măsuri reiau viteza maximă pentru o concluzie uluitoare.
Traducerea: Peter Lockwood
.