Sindromul de adaptare generală este un model de stres dezvoltat de Dr. Hans Selye, un endocrinolog maghiar. Acesta este împărțit în trei etape: alarmă, în care organismul reacționează la răspunsul de luptă sau de fugă, rezistență, în care organismul încearcă să revină la normal, și epuizare, în care țesuturile din organism devin susceptibile la disfuncții. Acest articol se concentrează asupra reacției inițiale la stres care apare în timpul celei mai timpurii etape – etapa de alarmă.
O introducere în sindromul de adaptare generală
Dr. Selye credea că sindromul de adaptare generală este suma tuturor reacțiilor nespecifice, sistemice ale organismului, care se asigură în urma unei expuneri continue și îndelungate la stres.1 Dr. Selye a considerat că stresul este diferit de alte reacții fiziologice ale organismului, deoarece este rezultatul atât al eustresului (factori de stres pozitivi, cum ar fi căsătoria, mutarea, schimbarea locului de muncă și stabilirea de noi prieteni), cât și al stresului (factori de stres negativi, cum ar fi rezultatul unor situații frustrante, traumatizante și neplăcute care induc emoții de frică, furie și șoc). 2,3 Stresorii au fost clasificați ca agenți fizici sau emoționali care declanșează un răspuns fiziologic la stres.
Stadiul de alarmă
Dr. Selye descrie stadiul de alarmă ca fiind suma tuturor fenomenelor sistemice nespecifice provocate de expunerea bruscă la stimuli la care organismul nu este adaptat cantitativ sau calitativ.1 Stadiul de alarmă în sindromul de adaptare generală este modul în care organismul răspunde la o amenințare sau provocare imediată și poate fi împărțit în două faze: faza de șoc și faza de contrașoc.2
În faza de șoc, organismul experimentează o scădere a rezistenței sale la factorul de stres care duce la eliberarea de adrenalină, o creștere a ritmului cardiac și o scădere a tonusului muscular, a temperaturii corporale și a glicemiei.1 În faza de contrașoc, organismul inversează majoritatea semnelor fiziologice ale fazei de șoc, ducând la o creștere a volumului sanguin, a glicemiei și a temperaturii.1 Aceste faze pot dura de la câteva minute până la 24 de ore, în funcție de intensitatea agentului stresant.1
Mecanismele defensive ale etapei de alarmă
În timp ce organismul trece prin fazele etapei de alarmă, mecanismele defensive sunt activate prin intermediul axei hipotalamus-hipofiză-suprarenale (axa HPA) pentru a lupta împotriva agenților stresanți. Hipotalamusul activează funcțiile suprarenale și pregătește organismul pentru luptă sau fugă prin creșterea ritmului cardiac și a fluxului sanguin către mușchi, inimă și creier.3 Modificările comune asociate cu stadiul de alarmă includ palpitații cardiace, respirație superficială, tensiune musculară în partea inferioară a spatelui și a gâtului, greață, anxietate, amețeli, transpirație și amorțeală a membrelor.2 Expunerea continuă la factorii de stres determină trecerea organismului de la stadiul de alarmă la stadiul de rezistență al sindromului de adaptare generală.
Cum se înțelege, reacția organismului la stres variază de la individ la individ. Este de datoria profesioniștilor din domeniul sănătății să evalueze factorii de stres ai pacienților și să identifice simptomele asociate cu fiecare etapă a Sindromului de Adaptare Generală. Programul de optimizare a axei HPA este conceput pentru a vă ajuta în acest proces prin identificarea factorilor de stres și a modalităților de a le face față pentru a îmbunătăți starea generală de sănătate.*
- Selye H et al. The Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism. 1946;6(2):117-230.
- Von Onciul J et al. BMJ: British Medical Journal. 1996;313(7059):745.
- Journal of Workplace Behavioral Health. 2006;21(2):89-97.