Abstract
Un număr de filosofi și-au concentrat atenția, în ultimele două decenii, asupra naturii esențiale, sau a identității, a experienței estetice: ce face ca o experiență să fie estetică, sau ce fel de experiență este experiența estetică? Altfel spus, cum putem distinge o experiență estetică de o experiență morală, religioasă sau practică? Mai mult decât atât, este oare inteligibil, plauzibil, să vorbim de „experiență estetică”? Dacă da, ce înseamnă pentru un astfel de eveniment, activitate sau act să existe și să fie estetic? Ridic această serie de întrebări mai ales pentru că unii filosofi 1 au pus sub semnul întrebării o tradiție îndelungată de a considera aproape de la sine înțeles că „experiența estetică” este un element integrant – de fapt, temeiul, baza – al plăcerii și evaluării estetice. Într-un articol recent, de exemplu, Kingsley Price a argumentat că întrebarea „Ce face ca o experiență să fie estetică?” nu întreabă „Ce face ca conștiința (starea mentală prin care percepem opera de artă) dintr-o experiență estetică să fie estetică?”, ci mai degrabă „Ce face ca obiectul unei experiențe estetice să fie un obiect estetic?2”. Iar în cea mai recentă lucrare a sa, Understanding the Arts (Înțelegerea artelor)3, John Hospers a încercat să arate că întregul concept de experiență estetică este confuz, încurcat și, poate, nesustenabil: este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să vorbim despre experiența estetică ca despre un tip unic de experiență, ca despre o experiență care să se distingă de experiența morală, religioasă, intelectuală sau sexuală.
.