Saxonii

Saxonii au fost un trib germanic care a ocupat inițial regiunea care astăzi reprezintă coasta Mării Nordului din Țările de Jos, Germania și Danemarca. Numele lor este derivat de la seax, un cuțit distinct folosit în mod popular de trib. Una dintre primele înregistrări istorice despre acest grup de care avem cunoștință provine de la scriitori romani care se ocupă de numeroasele probleme care au afectat frontiera de nord a Imperiului Roman în secolele al II-lea și al III-lea d.Hr. Este posibil ca sub eticheta de „sași”, aceste relatări romane timpurii să includă și alte grupuri germanice învecinate din regiuni, cum ar fi englezii, frizienii și iuții; toate aceste grupuri vorbeau limbi vest-germanice strâns înrudite care, în timp, vor evolua în engleza veche.

Din moment ce sașii erau analfabeți, cea mai mare parte din ceea ce știm despre ei provine din relatările unei mâini de scriitori (majoritatea episcopi și călugări) și, de asemenea, din cercetările arheologice. Saxonii s-au numărat printre națiunile „barbare” care se vor angaja împotriva Romei în timpul antichității târzii, punând capăt ordinii imperiale muribunde din regatul vestic al Romei, remodelând harta și redenumind națiunile Europei.

Istoria timpurie

La sud de teritoriul în care trăiau sașii pe continent se aflau francii, o puternică confederație germanică care avea o prezență solidă ocupând un teritoriu între sași și frontiera romană. Din acest motiv, extinderea spre sud era o opțiune problematică pentru sași, iar o expansiune maritimă era o alternativă mai potrivită. La sfârșitul secolului al III-lea e.n., raiderii franci s-au alăturat saxonilor în partea de sud a Mării Nordului și a Canalului Mânecii. Aceștia au prădat rutele de navigație și au făcut, de asemenea, raiduri pe coasta Britaniei și a Galiei. Aceste atacuri asupra Britaniei romane de la sfârșitul secolului al III-lea d.Hr. au forțat autoritățile să construiască o rețea de forturi cu ziduri groase de piatră în locații de coastă pentru a respinge aceste atacuri, iar coasta sudică a Angliei a devenit cunoscută sub numele de granița țărmului săsesc. Situate în general lângă porturi și guri de râu importante, aceste forturi au servit nu numai ca apărare strategică împotriva raiderilor, ci și ca mijloc de securizare a colectării și distribuirii proviziilor de stat.

Carausius, un comandant menapian al legiunilor romane sub conducerea viitorului împărat Maximian, a primit sarcina de a elimina pirații franci și sași în 285 d.Hr. Misiunea sa a fost foarte reușită și, până în 286 d.Hr., a spart puterea piraților pe mare. Cu toate acestea, a fost acuzat că s-a aliat cu pirații și că a păstrat prada acestora pentru el însuși, astfel că a fost condamnat la moarte din ordinul lui Maximian (care era pe atunci împărat al Romei). În loc să se supună unor acuzații pe care le considera nedrepte, s-a declarat împărat al unei Britanii independente și a domnit până în anul 293 d.Hr., când a fost ucis într-o bătălie, iar domnia de la Roma a fost restabilită.

Între timp, pe continent, confederația săsească a început să se destrame în secolul al IV-lea d.Hr., un număr tot mai mare de sași (împreună cu alte grupuri germanice, cum ar fi englezii) mutându-se în Britania, în timp ce alții au rămas în Europa continentală. Cam în această perioadă, avem înregistrări romane oficiale care atestă mai multe raiduri săsești în sud-estul Britaniei (Ammianus Marcellinus: 26, 4). Soldații sași fuseseră angajați anterior de romani ca legionari în Britania, iar conflictul dintre Carausius și Maximian este posibil să-i fi încurajat pe cei care serviseră să părăsească zona din jurul Elbei și să se mute într-o Britania independentă sub domnia lui Carausius. Cu toate acestea, chiar și după moartea lui Carausius, migrația sașilor în Britania a continuat (adesea caracterizată de scriitorii din acea vreme ca fiind o invazie).

Costiera de sud-est a Marii Britanii nu a fost singurul loc afectat de incursiunile saxone. Nu la mult timp după moartea împăratului Constantin (337 d.Hr.), frontierele nordice ale Romei din Europa continentală au suferit, de asemenea, incursiunile mai multor grupuri „barbare”, printre care și sașii. Istoricul roman Zosimus oferă un rezumat al provocărilor cu care Constantius, împăratul roman care a venit după Constantin, a trebuit să se confrunte în anii 350 e.n., în care saxonii sunt menționați ca fiind una dintre numeroasele amenințări militare care planează asupra Romei.

Dar percepând că toate teritoriile romane sunt infestate de incursiunile barbarilor și că francii, alemanii și saxonii nu numai că au pus stăpânire pe patruzeci de orașe de lângă Rin, dar le-au și ruinat și distrus, luând un număr imens de locuitori și o cantitate proporțională de pradă; el abia se credea capabil să gestioneze afacerile în această perioadă critică (Zosimus: Cartea 3, 1).

Conturi antice despre migrațiile sașilor

La începutul secolului al V-lea e.n., controlul roman în Britania era în declin, iar majoritatea resurselor militare ale Romei erau alocate luptelor din Europa continentală. Armata romană s-a retras complet din Britania în 410 d.Hr., iar teritoriile ocupate au fost lăsate în mâinile britanicilor romanizați. Teritoriul a fost împărțit în mai multe grupuri mici de războinici, atât indigeni, cât și invadatori, care se luptau pentru controlul politic. În mijlocul acestor lupte sociale și politice, mai mulți sași au migrat în Britania, extinzându-și teritoriul și înființând o serie de regate care pot fi identificate prin faptul că majoritatea numelor lor conțin sufixul „sex” (de exemplu, Sussex, Wessex).

Sursele antice oferă versiuni diferite cu privire la modul exact în care saxonii au ajuns în Britania și cum s-au extins. Trei lucrări majore referitoare la saxonii din Marea Britanie au supraviețuit până în prezent: De Excidio Britanniae, scrisă de Gildas; Historia Ecclesiastica, de Bede și Cronica anglo-saxonă, o narațiune cu autori multipli. Potrivit lui Bede, celebrul călugăr britanic care a trăit în Evul Mediu timpuriu, britanicii sufereau atacuri din partea scoțienilor și a picților, așa că au decis să-i angajeze pe unii dintre sași ca mercenari pentru a lupta împotriva dușmanilor lor. După ce și-au îndeplinit misiunea, saxonii s-au întors împotriva britanicilor. Gildas, un călugăr britanic din secolul al VI-lea e.n., îi descrie pe sași ca pe niște sălbatici asemănători cu câinii și leii și adaugă că „nimic mai distructiv, nimic mai amar nu s-a întâmplat vreodată pe aceste meleaguri”. Gildas vedea înaintarea distructivă a saxonilor ca pe o formă de pedeapsă aplicată de Dumnezeu pentru păcatele britanicilor, pe care îi compară cu israeliții din Biblie:

Poporul englezilor sau saxonilor a fost transportat în Britania în trei corăbii lungi. Când călătoria lor s-a dovedit a fi un succes, veștile despre ei au fost aduse acasă. O armată mai puternică a pornit la drum care, alăturându-se celor anterioare, a alungat mai întâi inamicul pe care îl căutau . Apoi și-au întors armele împotriva aliaților lor , și au subjugat aproape întreaga insulă prin foc sau sabie, de la țărmul estic până la cel vestic, sub pretextul inventat că britanicii le dăduseră un salariu mai puțin adecvat pentru serviciile lor militare (The Greater Chronicle, citat de Higham și Ryan).

În Cronica anglo-saxonă citim despre saxonii care s-au mutat în Marea Britanie ca „sosiri” succesive pe mare, sub conducerea unor conducători diferiți, și care au întemeiat mici regate în diferite zone ale Britaniei: Hengest în 449 d.Hr., conducând o forță de trei nave, conducând peste Kent; Ælle în 477 d.Hr., conducând o forță de trei nave, conducând peste Sussex; și Cerdic, figura fondatoare a dinastiei Saxonilor de Vest, conducând o escadrilă de cinci nave și sosind în Marea Britanie în 495 d.Hr.

Cerdic este cel mai faimos dintre regii sași, domnind între 519-534 d.Hr. Însemnarea din Cronica anglo-saxonă pentru anul 519 d.Hr. afirmă: „În acest an, Cerdic și Cynric au obținut regatul saxonilor de vest și în același an au luptat împotriva britanicilor într-un loc numit acum Cerdices-ford. Și din acea zi au domnit prinții saxonilor de vest”. Se spune că s-a luptat cu „renumitul rege Arthur” în anul 520 d.Hr., dar această dată poate fi de fapt greșită cu un an, iar bătălia cu Arthur a avut loc în anul 519 d.Hr. Istoricul Robert J. Sewell notează că „Cerdic a întâmpinat o mare rezistență din partea ultimilor romano-britanici sub conducerea unui lider din umbră care pretinde la fel de bine ca oricare altul că ar fi fost „adevăratul” rege Arthur” (3). Cerdic fie a câștigat bătălia, fie a declarat un armistițiu și a primit pământul de la regele breton identificat cu Arthur, dar, în orice caz, a fondat regatul saxonilor de vest, Wessex, în Britania. În timp ce în Cronicile anglo-saxone este citată data de 519 d.Hr. pentru începutul domniei sale, alte surse sugerează o dată de până în 532 d.Hr. În 530 d.Hr., Cerdic a cucerit Insula Wight, folosindu-și armata și marina deja înființate; a murit doi ani mai târziu, în 534 d.Hr. Prin urmare, data anterioară are mai mult sens decât cea ulterioară în relatarea vieții lui Cerdic. Natura haotică a vremii și relatările contradictorii din diferite surse creează destul de des narațiuni foarte diferite care au fost urmate, sau combinate, de către scriitorii de mai târziu.

Interpretarea surselor antice

În trecut, aceste relatări tradiționale erau luate ca atare, scriitorii respingând o narațiune în favoarea alteia sau combinând două sau mai multe. Scriitorii victorieni au acceptat poveștile de „sosire” relatate în Cronica anglo-saxonă ca adevăr istoric, pe care apoi le-au modificat pentru a se potrivi cu propriile scopuri narative. Deoarece aceste narațiuni mai vechi se contraziceau adesea între ele, scriitorii de mai târziu au încercat să le amestece în povestiri fără cusur care să le ofere o istorie liniară a trecutului lor. Acesta este modul în care se pot citi astăzi două relatări foarte diferite ale istoriei Marii Britanii, care ambele pretind a fi adevărate și ambele pot indica narațiuni mai vechi în sprijinul acestei afirmații. Trebuie să ținem cont de diferitele versiuni și interpretări ale așa-numitelor „Invazii săsești” atunci când citim aceste diverse surse.

Un exemplu al acestei probleme este afirmația conform căreia saxonii au fost angajați de romani pentru a lupta în Britania. Din moment ce Roma din acea vreme nu avea trupe în Britania, relatarea sașilor angajați ca mercenari pare plauzibilă: britanicii romanizați au decis să angajeze barbari ca mercenari din motive de securitate, ceea ce era o practică comună a romanilor. Mai degrabă decât să reflecte o migrație în masă, dovezile arheologice ale prezenței saxonilor înainte de 450 d.Hr. sunt foarte slabe, ceea ce este în concordanță cu cu cucerirea militară menționată în relatările antice: ca armată de câmp a britanicilor, numărul saxonilor nu ar fi putut fi inițial mai mare de câteva mii. Cronica galică din 452 d.Hr. vorbește despre saxonii care au stăpânit o mare parte din sudul Britaniei, de asemenea în concordanță cu creșterea numărului de materiale arheologice săsești după 450 d.Hr.

Cea mai veche înmormântare anglo-saxonă din Marea Britanie a fost datată de arheologi nu mai târziu de 425-450 d.Hr. Practicile de înmormântare ale saxonilor (și ale triburilor germanice în general) erau net diferite de cele ale înmormântărilor indigene din Marea Britanie. Ritualul de incinerație nord-germană a fost introdus în estul Angliei, dar popoarele germanice au renunțat treptat la incinerație în favoarea inhumării, îngropându-și morții cu obiecte funerare, un obicei care a fost în vigoare până în jurul anului 700 d.Hr.; până la sfârșitul secolului al VI-lea d.Hr. inhumarea mobilată domină modalitatea saxonă de eliminare a morților. Înmormântările săsești nu s-au dezvoltat pornind de la practicile indigene din trecut; în schimb, ele sunt legate de înmormântările găsite de cealaltă parte a Mării Nordului. Înmormântările romane târzii din Britania fuseseră în mare parte inhumații nemobilate, dar, până la sfârșitul secolului al IV-lea e.n., asistăm la apariția unor inhumații însoțite de arme și accesorii de centură, adesea interpretate ca fiind înmormântări ale soldaților mercenari germani, asemănătoare cu alte înmormântări găsite în nordul Galiei și în alte zone ocupate de triburi germanice. Aceste înmormântări au legătură cu dezvoltarea riturilor de înmormântare Angle și săsești detectate între secolele al V-lea și al VII-lea e.n.: înmormântări prin inhumare în care bărbații erau de obicei înmormântați cu arme, în timp ce femeile erau înmormântate cu piepteni, broșe și coliere.

Este clar, atât din sursele istorice, cât și din datele arheologice, că la sfârșitul secolului al V-lea e.n., sud-estul Britaniei se afla sub controlul diferitelor grupuri săsești. Răspândirea practicilor de înmormântare săsești în locuri în care anterior erau înregistrate doar înmormântări indigene reflectă răspândirea saxonilor care au dislocat grupurile indigene romane și celtice.

Absorbția francilor, cucerirea Angliei, & Moștenirea culturală

În timpul secolului al V-lea d.Hr. sunt înregistrate ostilități între franci și sași în Europa continentală. Sub conducerea lui Childeric, francii au sprijinit forțele romane și le-au ajutat să învingă o serie de inamici, inclusiv o armată de sași la Angers în 469 d.Hr. Francii au început un proces gradual de absorbție a saxonilor continentali și, în timp ce acest proces era încă în desfășurare în secolul al VIII-lea d.Hr., saxonii care au migrat în Britania au reușit să își construiască o prezență solidă. După mai multe generații de cuceriri, alianțe și succesiuni instabile, aceștia și-au stabilit dominația asupra majorității grupurilor indigene. După invaziile vikingilor din secolul al IX-lea e.n., regii din Wessex (Alfred și descendenții săi) au creat primul regat puternic al saxonilor de vest (la sud de Tamisa) care, în secolul al X-lea e.n., a reușit să cucerească restul Angliei, creând regatul anglo-saxon târziu.

Britania a fost singurul loc din Europa care a văzut formarea de noi state care aveau puține în comun cu principiile romane. Toate statele nou apărute în Europa continentală care au apărut după declinul ordinii romane au fost create pe baze romane, uneori cu o implicare romană clară sau chiar păstrând aspecte cheie ale vieții romane. Acesta nu a fost cazul saxonilor care au pătruns în Britania și care erau mai puțin familiarizați cu obiceiurile romane.

Mutarea saxonilor și a anglilor în Marea Britanie a fost o etapă critică în dezvoltarea generală a limbii engleze. Dacă aceste triburi germanice nu s-ar fi mutat în Marea Britanie, limba engleză, așa cum o cunoaștem astăzi, nu ar fi existat, iar dialectele anglilor și saxonilor s-ar fi dizolvat treptat în limbile germanice continentale, eventual amestecate în dialectele germane joase și olandeze. Pe măsură ce s-au extins în Marea Britanie, aceste grupuri germanice au strămutat comunitățile locale vorbitoare de limbă celtică. Engleza veche, limba născută de anglii și saxoni care au pătruns în Marea Britanie, a înlocuit treptat limbile latină și brittonică în zona de câmpie a Marii Britanii și, de acolo, a câștigat în cele din urmă ascendență în cea mai mare parte a Insulelor Britanice.

.