Foto:
În urmă cu câteva luni, un bărbat s-a urcat pe fereastra mea și a stat deasupra patului meu, uitându-se la mine. Înainte de asta, o creatură uriașă, asemănătoare unui șarpe, s-a strecurat din dulapul meu și a alunecat pe pătura patului meu. Și odată am dat peste un cadavru întins pe podea.
Sufăr de halucinații hipnopompice, ceea ce înseamnă că văd lucruri când sunt treaz. Mă așez în pat, cu ochii deschiși, și mă uit la un film CGI pe care creierul meu îl proiectează în lume. Afecțiunea este cauzată de un întrerupător neuronal stricat. Când visăm, corpul nostru ne paralizează mușchii pentru a ne împiedica să sărim din pat și să punem în scenă imaginile mentale pe care le vedem. În cazul meu, însă, paralizia se oprește și mă trezesc fulgerător, tot visând.
Potrivit doctorului Raymond Gottschalk, director medical al Clinicii pentru Tulburări de Somn din Hamilton, până la 15 la sută dintre adulții canadieni suferă de o categorie de tulburări de somn cunoscută sub numele de parasomnie. „Creierul are o sută de miliarde de neuroni”, spune Gottschalk, „așa că nu este surprinzător că un fir încrucișat din când în când provoacă o defecțiune în somnul nostru.”
Aluziile mele au început în 2008. Ele implicau bărbați, adesea pândind într-un colț, uneori se năpusteau asupra mea. Dar am văzut și păianjeni mari, gândaci monstruoși și lilieci înfricoșători. Cu fiecare apariție fugeam din dormitor, țipând. Prietenul meu mă găsea mai târziu ghemuită în ghem pe podeaua bucătăriei, acoperită de sudoare, cu vocea răgușită, cu inima bătând cu putere. La serviciu eram epuizată și tremurată, mereu în pragul lacrimilor, incapabilă să mă concentrez. Seara, trebuia să fiu convinsă să mă culc. Și cu cât îmi era mai frică să mă culc, cu atât aveam mai multe halucinații. Un an mai târziu, se întâmpla aproape în fiecare noapte.
În primăvara anului 2010 am primit o trimitere la un laborator de somn, unde mi-am explicat plângerea la medic după medic. Dar, cum teroarea nocturnă este una dintre cele mai greșit diagnosticate tulburări de somn (uneori este confundată cu sindromul picioarelor neliniștite sau cu simple coșmaruri), a durat aproape un an până când au putut măcar să-mi numească afecțiunea. Și chiar și atunci, neștiind cum să o trateze, medicii – care erau conștienți de faptul că eram, de asemenea, predispusă la apnee moderată în somn – mi-au recomandat să încerc să port o mască specială care îi ajută pe cei care suferă de această afecțiune să respire corect pe parcursul nopții, forțând aerul să coboare pe nas. Nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile; trezitul cu masca nu făcea decât să-mi agraveze panica atunci când aveam halucinații.
Am făcut tot ceea ce ar trebui să faci – să practici yoga, să renunți la cofeină, să eviți alcoolul. Dar halucinațiile au rămas. La ultima mea vizită la laboratorul de somn, medicul mi-a spus că singura mea opțiune rămasă erau medicamentele care suprimă visele. Nerăbdătoare să iau medicamente, am refuzat sedativele. Doctorul m-a trimis pe drumul meu cu o sugestie suplimentară: Dormiți mai mult.
Am mers la medicul meu de familie, care mi-a dat numele unei clinici cognitiv-comportamentale. Nu mai fusesem niciodată la terapie și, neavând un trecut întunecat sau episoade traumatizante din copilărie care să mă bântuie, nu credeam că voi avea ceva despre care să vorbesc. Dar, în loc să caute motive medicale pentru problemele mele de somn, terapeutul meu a văzut halucinațiile ca fiind produse secundare ale unei imaginații nebunești și ale unui reflex de luptă sau de fugă prea activ – ca și cum aș fi avut atacuri de panică în timp ce dormeam. Ne-am concentrat pe tehnicile mele de adaptare în timpul zilei, astfel încât să învăț să mă descurc cu anxietățile mele din timpul nopții. Am cartografiat confruntările pe fișe de lucru și am identificat problemele legate de modul în care făceam față frustrării și furiei – sau, mai des, nu le făceam față. Am învățat relaxarea progresivă a mușchilor, prin care se încordează și se relaxează fiecare mușchi din corp, o tehnică frecvent utilizată de insomniaci. Am învățat, de asemenea, despre distorsiunile cognitive, care sunt, în esență, modalitățile prin care mintea noastră ne convinge automat de ceva care nu este adevărat (cum ar fi „șeful vrea să mă prindă” sau „prietenul meu nu mă iubește”). Am învățat că, nereușind să lucrez în mod activ asupra anxietăților mele, îmi denaturam interacțiunile de zi cu zi în întâlniri de mare stres care se infiltrau în somnul meu.
Halucinațiile mele au încetinit considerabil după primele câteva ședințe; la a patra au încetat complet. Am început să mă obișnuiesc cu faptul că nu există o soluție magică pentru afecțiunea mea. În schimb, ca în cazul majorității lucrurilor din viață, trebuie doar să pun în aplicare toate micile schimbări. Vindecările sunt niște visuri fără speranță. Halucinațiile revin acum în valuri, uneori îmi ocupă toată săptămâna, alteori apar doar pentru o noapte sau două. Dar tot aș spune că este un final fericit; și oricum, păianjenii uriași mă țin în alertă.