TRATATUL Celor patru puteri, semnat la 13 decembrie 1921 de Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Japonia. A fost unul dintre cele șapte tratate care au rezultat în urma Conferinței privind limitarea armamentelor, desfășurată la Washington între 12 noiembrie 1921 și 6 februarie 1922. Secretarul de stat al SUA, Charles Evans Hughes, a deschis conferința cerând în mod dramatic reduceri drastice ale flotelor de nave de luptă ale națiunilor participante, o provocare surprinzătoare care a dat tonul unei conferințe extrem de productive. Tratatul celor patru puteri urmărea să elimine dezvoltarea unor blocuri rivale în Asia de Est, precum și să păstreze suveranitatea teritorială a posesiunilor semnatarilor în Pacific. Tratatul a acționat ca un substitut al alianței anglo-japoneze pe care, sub presiunea dominionilor și a Statelor Unite, Marea Britanie o lăsase să expire în 1921, și ca o etapă preliminară necesară pentru celelalte tratate și rezoluții ale conferinței. Semnatarii s-au obligat să-și respecte reciproc „drepturile în ceea ce privește posesiunile și domniile lor insulare din regiunea Oceanului Pacific”, să participe la o conferință pentru examinarea și soluționarea oricărei controverse „care decurge din orice problemă a Pacificului și care implică drepturile lor menționate și care nu este rezolvată în mod satisfăcător prin diplomație” și să „comunice între ei în mod complet și sincer pentru a ajunge la o înțelegere cu privire la cele mai eficiente măsuri care trebuie luate, împreună sau separat” în cazul „acțiunii agresive a oricărei alte puteri”. Tratatul urma să fie valabil timp de zece ani și, ulterior, până la denunțarea acestuia de către unul dintre semnatari. O declarație de la aceeași dată a aplicat tratatul la insulele mandatate din Pacific, dar fără să semnifice consimțământul Statelor Unite cu privire la mandate și fără să le împiedice să negocieze în legătură cu mandatele. Senatul a ratificat tratatul cu rezerva că nu exista „nici un angajament de a recurge la forța armată, nici o alianță și nici o obligație de a se alătura vreunei apărări.”
Printr-un tratat suplimentar din 6 februarie 1922, semnatarii au declarat că „posesiunile insulare și domniile insulare”, atunci când se aplică Japoniei, includeau doar Korafuto (porțiunea sudică a Sakhalin), Formosa, Pescadores și insulele aflate sub mandat al Japoniei. Aceleași puteri au semnat, de asemenea, Tratatul celor nouă puteri, care și-a declarat angajamentul colectiv față de politica ușilor deschise și față de suveranitatea teritorială a Chinei. Luate în ansamblu, cele șapte tratate negociate la conferința de la Washington au stabilit un status quo pașnic în Orientul Îndepărtat care avea să dureze până în anii 1930.
BIBLIOGRAFIE
Buckley, Thomas H. The United States and the Washington Conference, 1921-1922. Knoxville: University of Tennessee, 1970.
Hogan, Michael J. The Private Structure of Cooperation in Anglo-American Economic Diplomacy, 1918-1928. Columbia: University of Missouri Press, 1977; Chicago: Imprint, 1991.
LaFeber, Walter. The Clash: A History of U.S.-Japanese Relations. New York: Norton, 1997.
Bernadotte E.Schmitt/a. g.
Vezi șiFranța, Relații cu ; Marea Britanie, Relații cu ; Japonia, Relații cu ; Liga Națiunilor ; Tratate cu națiuni străine ; Conferința navală de la Washington .
.