Live At Leads, primul album live oficial al celor de la The Who, lansat în 1970, surprinde cu acuratețe chimia înflăcărată a trupei, executată cu precădere, condimentată cu pură fanfaronadă, sudoare, curaj și nesăbuință pentru a o face cu atât mai captivantă. Considerat de mult timp unul dintre cele mai bune albume live lansate vreodată, Live At Leeds are acum un pic de concurență într-o lungă listă de lansări live Who. Live At The Fillmore East 1968, înregistrat în aprilie 1968 la Bill Graham’s Fillmore East din New York, a precedat Tommy cu un an și i-a poziționat pe cei de la Who în pragul uneia dintre cele mai importante epoci ale rockului – când concertele s-au transformat din festivaluri de teeny bopper, cu fetițe prepubere țipând, în experiențe amețitoare, de expansiune a minții și de schimbare a vieții.
Scenă a devenit un loc în care viziunile auditive erau elaborate și reunite, adesea spontan și complet din mers. Toată lumea din sală – membri ai publicului, promotori, manageri, roadies, groupies, agenți de securitate – au privit cu o anticipare ferventă a ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare. După cum spunea un articol recent din Los Angeles Times, anul 1968 a fost „nașterea rockului de arenă”, iar The Who erau, după toate aparențele, chiar în mijlocul revoluției. Ei trecuseră deja de la Smother Brothers Comedy Hour la Monterey. Anticostasele notorii ale celor de la The Who i-au făcut să fie remarcați; ascensiunea lor ca o trupă topită la foc alb cu cotlete le-a dat aripi.
Puneți Live At The Fillmore East 1968 alături de Live At Leeds, și veți observa diferențe inerente în modul în care trupa abordează materialul. La Fillmore, atât „Summertime Blues” a lui Eddie Cochran, cât și „Shakin’ All Over” a lui Johnny Kidd, probabil cele mai omnipotente cover-uri ale celor de la Who, sunt mai răzlețe și mai lejere decât omologii lor de la Leeds. Adăugarea altor două melodii ale lui Cochran – „My Way” și „C’mon Everybody” – îndulcește setul rootsy Fillmore. Aprecieri similare ar putea fi aplicate la o mare parte din materialul de pe această lansare, deoarece apetitul celor de la Who pentru candoarea bombastică, cu patru pe podea, se află în centrul canonului trupei.
The Who rămâne în limite pentru piese mai simple precum „Little Billy”, „I Can’t Explain”, „I’m A Boy” și „Boris The Spider”. Sale pe „Relax”, trupa, în special chitaristul Pete Townshend, se întinde mai întâi și improvizează până la pod. În loc de viteză șuierătoare sau de șiretlicuri vrăjitorești, Townshend folosește textura și feedback-ul peste o secție ritmică zgomotoasă a lui John Entwistle și Keith Moon pentru a înțelege ce vrea să spună. Abordarea The Who față de jammingul în formă liberă nu era atât de infuzată de blues precum Cream sau Hendrix, nici atât de beatifică precum Grateful Dead, dar suna suficient de adevărat și de profund pentru a te face să vrei să ingurgitezi fiecare nuanță.
Aducând un plus de gravitate, Townshend introduce „A Quick One, While He’s Away” ca fiind „marca” trupei și face aluzie la modul în care vor fi prezentate viitoarele înregistrări Who. În acel moment, devine evident că chitaristul era deja cu capul înainte în reconstituirea lui Tommy și că avea o mulțime de povești de spus. Pe Live At Leeds, bucăți din Tommy au fost aruncate într-o versiune de 15 minute a piesei „My Generation”. Versiunea de 33 de minute de pe Live At The Fillmore East 1968 este mai murdară, mai crudă, fără ca alte piese să o prelungească. Aceasta este formația Who în cea mai viscerală formă a sa, deschizând calea către alte piese ca Woodstock, Tommy și Live At Leeds. Masele aveau să afle ceea ce oamenii înghesuiți în Fillmore East pentru acele două nopți care au urmat tragicului asasinat al lui Martin Luther King Jr. știau deja: The Who erau una dintre cele mai mari trupe live din rock and roll.
~ Shawn Perry
.