BRIAN: Dragă domnule Vernon. Acceptăm faptul că a trebuit să sacrificăm o întreagă sâmbătă în detenție pentru orice am greșit. Ceea ce am făcut a fost greșit, dar credem că sunteți nebun să ne puneți să scriem un eseu în care să vă spunem cine credem că suntem. Ce-ți pasă ție? Voi ne vedeți așa cum vreți să ne vedeți: în termenii cei mai simpli, în definițiile cele mai convenabile. Ne vedeți ca pe un Creier, un Atlet, un Baschetbalist, o Prințesă și un Infractor. Corect? Așa ne-am văzut unul pe celălalt la ora 7 dimineața. Am fost spălați pe creier.
– Monologul de deschidere, The Breakfast Club (1985)
Cel de mai sus este unul dintre cele mai faimoase monologuri din istoria filmului. Aceasta este povestea despre cum aproape că nu a fost niciodată… sau, cel puțin, cum aproape că nu a fost niciodată faimos.
Flotează pe internet o primă versiune a scenariului The Breakfast Club (link PDF). Nu există o dată atașată și nici nu se specifică exact despre ce draft este vorba: prima pagină lipsește cu desăvârșire. Cu toate acestea, este semnificativ diferit de filmul care a ajuns pe ecran. Detalierea chiar și a schimbărilor majore este o sarcină pentru o altă zi și ar implica compararea scenariului nu numai cu filmul final, ci și cu scenele eliminate de pe recenta lansare Blu-ray nou-nouță.
Dar m-am gândit că ar putea fi amuzant să compar acel monolog de deschidere cu cel din acest draft nespecificat. Haideți să ne uităm la el…
…ce este asta? Nu este prezent deloc în deschiderea filmului?
Da, acel celebru monolog de deschidere lipsește cu desăvârșire. Mai sunt și alte imagini care au ajuns în filmul final, din „turul rar al unui liceu în zorii unei zile de sâmbătă”: bannerul „Senior Spirit Soars”, dulapul cu graffiti. Dar monologul – și legătura sa cu imaginile din sala de calculatoare, vestiare etc. – este complet absentă.
Deci, întrebarea pe care probabil că v-o puneți acum: este același monolog prezent la sfârșitul filmului în această versiune? Răspunsul este da… dar poate nu chiar așa cum v-ați aștepta.
În primul rând, să ne reamintim versiunea monologului din filmul final, deoarece este de fapt ușor diferită de versiunea de la început.1
BRIAN: Dragă domnule Venon. Acceptăm faptul că a trebuit să sacrificăm o întreagă sâmbătă în detenție pentru orice am greșit. Dar credem că sunteți nebun să ne puneți să scriem un eseu în care să vă spunem cine credem că suntem. Dumneavoastră ne vedeți așa cum vreți să ne vedeți: în termenii cei mai simpli, în definițiile cele mai convenabile. Dar ceea ce am aflat noi este că fiecare dintre noi este un creier…
ANDY: …și un atlet…
ALLISON: …și un nebun…
CLAIRE: …o prințesă…
JOHN: …și un criminal.
BRIAN: Asta îți răspunde la întrebare? Cu stimă, The Breakfast Club.
Acum, să aruncăm o privire la modul în care acest moment este scenarizat în versiunea anterioară:
CLOSEUP – VERNON
Este nedumerit de hârtie. Nu este deloc ceea ce se aștepta. Auzim, rând pe rând, vocile puștilor care se sting, începând cu Brian.
BRIAN (V.O.)
Dragă domnule Vernon… Acceptăm faptul că a trebuit să sacrificăm o sâmbătă întreagă în detenție pentru orice am greșit. Dar credem că sunteți nebun dacă ne cereți să scriem un eseu în care să vă spunem cine credem că suntem. Ce-ți pasă ție? Tu ne vezi așa cum vrei să ne vezi. John e nebun și rău, Cathy e frumoasă și răsfățată2, Andy e puternic și matur, Allison e nebună și Brian e genial. Cam așa ne vedem și noi. Ceea ce am aflat, domnule, a fost că suntem cu toții nebuni și răi și frumoși, și răsfățați și puternici și maturi și nebuni și geniali. Luați sau lăsați… Cu sinceritate, Breakfast Club.
Bazele sunt acolo… dar lipsite de orice putere. Descrierile eroilor noștri sunt doar atât: descrieri, nu arhetipuri. „Frumoasă și răsfățată” nu este nimic în comparație cu „o prințesă”. Mai mult decât atât, o parte din putere constă în faptul că acele arhetipuri sunt spuse la persoana întâi: această primă versiune păstrează aceste descrieri în mod hotărât la persoana a treia, distanțându-ne de tot ceea ce tocmai am urmărit. La naiba, chiar și ritmul pur și simplu al discursului pare total greșit.
În rescriere, John Hughes a transformat discursul din ceva normal în ceva extraordinar. Și, adăugând monologul și la începutul filmului, nu numai că i-a mărit de zece ori puterea, dar a dat filmului o structură care îi lipsea până atunci. Conform scenariului inițial, pur și simplu facem cunoștință cu personajele noastre și începe detenția. În filmul final, vrem imediat să aflăm răspunsul la marea întrebare: ce va descoperi gașca noastră despre ei înșiși pe parcursul filmului?
Este ușor să te atașezi de prima schiță a oricărei scrieri, fie că este vorba de ceva atât de complex ca un scenariu, fie că este vorba doar de o scurtă postare pe blog. Știm cu toții că reformularea operei noastre este cheia pentru a o face mai bună. Și totuși, din punct de vedere emoțional, este uneori dificil să ne forțăm să facem ceea ce trebuie făcut. Cu toții ne putem atașa ocazional de ideea că prima noastră încercare de a face ceva este „pură”, iar orice încercare ulterioară de a o îmbunătăți ar putea strica lucrurile.
Adevărul: dacă John Hughes nu reușește din prima, nu există niciun motiv să crezi că tu ai reușit. Și dacă s-ar fi ținut de prima sa schiță aici, am fi pierdut unul dintre cele mai bune momente unice ale cinematografiei anilor ’80.
Arta de a scrie stă în rescriere. Acesta este clișeul. Dar cele de mai sus sunt dovada.
-
Ceea ce este ciudat din punct de vedere logistic, dar poate nu și emoțional.
-
Este cunoscut faptul că Claire din film s-a numit inițial Cathy. Totuși, mi se pare plăcut să văd de fapt dovada acestui lucru în primele schițe de scenariu.
Tagged with: best of, film, scris
.