Omul în căutarea sensului este o lucrare de non-ficțiune care tratează experiența trăită de Viktor Frankl în lagărele de concentrare naziste, precum și tehnica sa psihoterapeutică numită logoterapie. Frankl nu oferă niciodată cititorului o narațiune liniară a perioadei petrecute în lagăre – în schimb, el se concentrează mai mult pe explicarea modului în care luptele zilnice ale vieții din lagăre au afectat starea mentală a deținuților. Ca urmare, el oferă detalii despre experiența sa doar atunci când aceste detalii pot fi folosite ca dovezi pentru teoriile sale psihologice.
Frankl spune că, pe baza observațiilor sale asupra colegilor săi deținuți, prizonierul tipic trece prin trei etape mentale: șoc în primele zile după sosire, apatie și „moarte emoțională” odată ce s-a obișnuit cu viața în lagăr și deziluzie față de viață după ce a fost eliberat. Cea mai mare parte a primei secțiuni a cărții, „Experiențe într-un lagăr de concentrare”, explorează ce se întâmplă cu prizonierii apatici și cum a reușit Frankl să evite această apatie.
Nucleul filosofiei lui Frankl este că cea mai profundă dorință a unui om este de a găsi un sens în viața sa, iar dacă poate găsi acest sens, poate supraviețui la orice. Frankl a găsit un sens în experiențele sale din lagărul de concentrare prin faptul că a decis că își va folosi suferința ca pe o oportunitate de a deveni o persoană mai bună. În loc să devină apatic și să accepte că era condamnat, el a ales să-și îmbrățișeze suferința. Potrivit lui Frankl, deși destinul unui om în viață este cu siguranță afectat de circumstanțele în care se află, acesta este în cele din urmă liber să își aleagă propriul drum în viață. Chiar și în cea mai rea situație posibilă, omul are întotdeauna libertatea de a-și alege atitudinea față de viață.
Frankl susține că există trei modalități de a găsi un sens în viață: prin muncă, prin iubire și prin suferință. Frankl și-a păstrat voința de a avea un sens – sau dorința de a trăi o viață cu sens – pe parcursul celor trei ani petrecuți în lagăre, concentrându-se asupra semnificațiilor potențiale pe care și le putea crea singur. Pe lângă faptul că a găsit un sens în suferința sa, Frankl s-a motivat gândindu-se la munca pe care dorea să o facă după ce va părăsi lagărul. Și anume, dorea să-și rescrie manuscrisul despre logoterapie – un manuscris pe care naziștii i l-au luat când a ajuns la Auschwitz. Frankl și-a găsit speranța și în dragoste, iar imaginea soției sale l-a ajutat să treacă prin multe dintre cele mai dificile momente.
Frankl a fost capabil să se folosească de munca, dragostea și suferința sa pentru a se menține în viață, deoarece a simțit că este responsabil pentru și față de ele. El susține că oamenii nu pot înțelege sensul general, sau super-sensul vieții – în schimb, trebuie să căutăm modalități de a face ca fiecare moment individual să fie valoros. Fiecare persoană are o vocație unică pe care numai ea o poate îndeplini, iar el este responsabil pentru a întreprinde această muncă.
Cea de-a doua secțiune a cărții, „Logoterapia pe scurt”, este dedicată explicării mai detaliate a ideilor lui Frankl despre logoterapie. El explică faptul că voința de sens a omului poate deveni frustrat din punct de vedere existențial, ceea ce poate provoca, la rândul său, nevroze noögenice. Cu alte cuvinte, dacă un om nu poate găsi sensul sau scopul vieții sale, el poate dezvolta probleme psihice care trebuie abordate. Frankl susține că toată lumea ar trebui să se străduiască să se afle într-o stare de noö-dinamică, în care există o tensiune între ceea ce a făcut deja și ceea ce speră să realizeze. Pentru Frankl, această tensiune între trecut și prezent este vitală pentru sănătatea mintală. Pe cei care au nevoie de terapie, Frankl îi ajută să își depășească anxietățile și temerile prin utilizarea intenției paradoxale, în care persoana încearcă să aducă exact lucrul de care se teme. În cele din urmă, logoterapia caută să își ajute pacienții să își dezvolte obiective – fie că este vorba de a scăpa de o fobie sau de a supraviețui unei situații oribile – și să găsească modalități de a le îndeplini în mod semnificativ.
Frankl își încheie cartea spunând că „omul este acea ființă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz; cu toate acestea, el este, de asemenea, acea ființă care a intrat în acele camere de gazare în poziție verticală, cu Rugăciunea Domnească sau cu Shema Yisrael pe buze”. Frankl consideră că, deși omul este cu siguranță capabil să facă rău, niciun om individual nu trebuie să fie rău. Fiecare om are capacitatea de a-și schimba comportamentul și atitudinea în orice situație posibilă. În post-scriptum, Frankl reafirmă această credință ca bază pentru optimismul său tragic, sau credința în importanța de a spune „da” în ciuda tuturor lucrurilor.