În 1967, genul psihedelic era pe cale de dispariție. Își urmase cursul, iar industria muzicală în general aștepta următorul lucru important. The Beatles au fost, în mare parte, acel următor lucru mare – când Beatles s-au despărțit în ’70, a existat un gol care trebuia umplut.
Scenariul a fost pregătit pentru ca Floyd să devină proeminent prin succesul comercial pe scară largă al albumului In the Court of the Crimson King Crimson King din 1969. Acest album nu semăna deloc cu muzica Beatles din acea vreme – era mai mult jazz decât pysch, prezenta secțiuni instrumentale lungi și libere, fără o structură reală, și punea un mare accent pe crearea unui sunet complet, mai degrabă decât să facă doar ceea ce puteau cu o chitară, un bas și o tobă. Era un rafinament al tipului de sunet interpretat de alte trupe precum The Doors la acea vreme – dar, poate cel mai important, erau britanici.
Eșecul lui King Crimson de a continua cu un album la fel de reușit din punct de vedere comercial a lăsat ușa larg deschisă pentru ca altcineva să termine treaba. Yes și Genesis au urcat inițial pe scenă (ambele, iirc, lansaseră discuri înainte de itcotck). În 1970, Pink Floyd se aflau într-o situație interesantă – încă încercau să pretindă că sunt o trupă de muzică psihologică (sau, mai bine zis, că sunt o trupă de „space rock” – un gen pe care practic doar ei l-au ocupat vreodată). Lansarea în 1971 a albumului Meddle a fost, în esență, prima mostră pe care a avut-o lumea despre cum ar fi sunat o adevărată trupă prog britanică post-ITCOTCK. Cu toate acestea, Meddle a avut o mare problemă: cel mai bun cântec al său nu a putut fi difuzat la radio. Meddle a fost mai mult sau mai puțin un succes comercial pentru trupă, care era relativ mică în acest moment.
Cu toate acestea, în momentul în care a apărut Obscured by Clouds, Pink Floyd își concepuse deja sunetul. Ei terminaseră, din toate punctele de vedere, de inovat și trecuseră la rafinare. În timp ce King Crimson încă mai încercau stiluri radical diferite în fiecare an (stilul rock orchestral Islands în 1971, Lark’s Tounges in Aspic, puternic instrumental, în 1973, și sunetul mai dur al lui Red în 1974), Pink Floyd perfecționase stilul prog.
Nu mai rămăsese decât să îl facă potrivit pentru radio. Asta a fost ceea ce a fost The Dark Side of the Moon: Nu era doar faptul că ei cântau muzică așa cum nu o făcea nimeni altcineva, ci faptul că, dintr-o dată, muzica lor putea fi ascultată de toată lumea! Albumul a fost pe placul tuturor – unora le-a plăcut groove-ul jazzy al piesei „Money”, instrumentalul rapid al piesei „Any Color You Like”, mesajele din spatele pieselor „Breathe” și „Time”, sau totul. De asemenea, pentru că melodiile erau relativ scurte, cele mai multe dintre ele puteau fi difuzate cu ușurință la radio.
Te înșeli, OP, când spui că au avut „poate 2 hituri radio”. Fiecare cântec de pe DSOTM a fost un hit radio când albumul a debutat (cu excepția poate a lui „On the Run” idk). Toată lumea a cumpărat acel disc atunci când a ieșit.
Și apoi au venit Wish You Were Here și Animals, care ambele au avut, de asemenea, un succes masiv și au propulsat trupa în statutul de zeu rock. The Wall a fost un caz interesant, pentru că nu a fost la fel de popular la lansare, dar și-a construit încet-încet un număr destul de mare de fani până în prezent.
Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că popularitatea Pink Floyd a fost mai mult sau mai puțin moartă între ~1984 și ~1992, pe măsură ce mișcarea punk a luat amploare, iar Floyd a început să fie văzută ca un vestitor al „vechiului sistem mondial”. Acest lucru a dispărut mai mult sau mai puțin pe măsură ce punk-ul a devenit mainstream și Floyd a redevenit cool, ceea ce s-a întâmplat să coincidă cu lansarea The Division Bell și cu uriașul turneu PULSE.
Astăzi, după toate acestea, poți vedea tricouri DSOTM în fiecare magazin. A fost un drum lung.