Dacă ți-aș spune că am o boală care afectează doar 2% din populație și care ucide 1 din 10 dintre cei care o au, care ar fi reacția ta? Și cum s-ar schimba această reacție dacă v-aș spune că este vorba de o boală psihică cunoscută sub numele de tulburare de personalitate borderline (BPD)?
BPD este una dintre cele mai stigmatizate și neînțelese afecțiuni psihice, iar efectul său devastator se regăsește în mii de povești nespuse ale celor care trăiesc cu ea, ale celor care există într-o lume în care, oricât de tare ar țipa, nimeni nu pare să le audă vocea.
În 2007, am fost scoasă dintr-un lac din South Yorkshire, unde am încercat să-mi pun capăt zilelor. Am fost norocoasă. Partenerul meu, Nigel, a lucrat cu un elicopter al poliției pentru a localiza semnalul telefonului meu mobil pe malul apei, unde doi câini m-au găsit și am fost dus în siguranță. În acel moment, Nigel a devenit brusc „îngrijitorul” meu, iar eu am devenit un „utilizator de servicii”. Nu aveam nicio idee că călătoria în care urma să ne îmbarcăm va fi una atât de lungă și stâncoasă.
<hr />
Simptomele mele au început la începutul adolescenței, când am devenit rapid conștient că nu eram ca semenii mei. Anxietatea de separare, teama de abandon, automutilarea și instabilitatea emoțională m-au împiedicat să experimentez ceea ce ar fi trebuit să fie viața tipică a unui adolescent. Mi-am petrecut zilele în izolare, neînțelegând emoțiile copleșitoare care mă atacau din toate părțile, adesea plângând până la somn întrebându-mă de ce sentimentele pur și simplu nu dispăreau și de ce nu puteam să le pun un nume.
În toată adolescența nu am reușit să-mi dezvolt o identitate, rămânând în urmă din punct de vedere academic, social și emoțional. Mă simțeam ca și cum m-aș fi „blocat” la vârsta de 11 ani, când au început problemele, și că trupul și mintea mea se dezvoltau, dar sentimentul de sine și capacitatea de a regla emoțiile rămăseseră mult în urmă. Abia când am fost în cele din urmă diagnosticată cu BPD am început să realizez ce însemnau toate aceste simptome și am fost în sfârșit capabilă să încep să-mi deslușesc trecutul pentru a-mi înțelege prezentul.
Acum, la începutul vârstei de 30 de ani, simt că o nouă înțelegere a vieții cu diagnosticul meu începe să capete sens. Incapacitatea de a avea un loc de muncă cu normă întreagă din cauza afecțiunii mele s-a transformat în cea mai pozitivă mișcare profesională, deoarece acum lucrez ca muzician profesionist independent. La patru ani de la teribilul eveniment în care Nigel a devenit îngrijitorul meu, compania sa a lansat albumul meu de debut, care evidențiază o conștientizare pozitivă a tulburării de personalitate.
Am găsit un mare sprijin din partea grupului meu local Mind și a unei organizații fantastice numite Emergence, care, alături de Departamentul de Sănătate, oferă cursuri de formare pentru persoanele care lucrează cu persoane cu PD pentru a le educa în jurul filozofiei „nu mai este un diagnostic de excludere”. Este un privilegiu să lucrez cu ei în calitate de formator, co-facilitează alături de psihologi.
Atât de puțini oameni sunt dispuși să privească persoana din spatele tulburării de personalitate. Se poate naște o creativitate atât de imensă în mințile celor chinuiți de o boală mintală, iar atunci când este exploatată prin poezie, artă, muzică sau scris, poate fi un instrument puternic de recuperare. Speranța mea este ca, citind aceste cuvinte, să vedeți ființa umană din spatele etichetei și poate că stigmatul poate fi redus doar de încă o persoană astăzi. Ceva trebuie să se schimbe și trebuie să se schimbe acum, înainte ca o altă viață să se piardă.
.