VOL: 97, EDIȚIA: 32, PAGINA NR: 34
Sarah Ryan, PhD, RGN, este asistent medical consultant în reumatologie, Haywood Hospital, North Staffordshire Hospital NHS Trust, Stoke-on-Trent
Osteoartrita obișnuia să fie descrisă ca o afecțiune de uzură, dar astăzi este mai frecvent menționată ca insuficiență articulară. Nu este pur și simplu o consecință inevitabilă a îmbătrânirii, ci reacția unei articulații, sau a articulațiilor, la o insultă sau la o leziune.
Afecțiunea este clasificată ca fiind primară, atunci când nu există o cauză aparentă, și secundară, atunci când pot fi implicați factori metabolici, anatomici, traumatici sau inflamatori (Caseta 1).
Dovezile radiologice arată că 80% din populația de peste 75 de ani suferă de osteoartrită (Cooper, 1994), vârsta maximă de debut fiind de 50-60 de ani.
Este dificil să se ofere o clasificare strictă a afecțiunii, deoarece există o corelație slabă între manifestările radiografice, patologice și clinice. Ca urmare, este privită mai degrabă ca un proces heterogen de boală decât ca o entitate de boală (Cushnaghan și McDowell, 1999).
Etiologia și patogeneza sa exactă sunt necunoscute, dar osteoartrita poate fi legată de factori genetici, traumatisme sau boli articulare anterioare. Obezitatea, ocupația și leziunile anterioare determină adesea care articulații sunt afectate și severitatea bolii.
Locuțiunile comune includ genunchii, șoldurile, articulațiile interfalangiene distale, articulațiile bazei degetului mare de la mâini și articulațiile facetale ale coloanei vertebrale. Cu excepția articulațiilor șoldului, afecțiunea este mai răspândită la femei decât la bărbați (Cushnaghan și McDowell, 1999).
Patologie
Osteoartrita determină distrugerea cartilajului hialin al osului. Creșterea fibrocartilajului și a osului la marginile bazei produce supraînălțări de os – numite osteofite – care sunt vizibile pe razele X.
Alte modificări radiologice includ pierderea spațiului articular, chisturi osoase și scleroză în osul subcondral. Aceste modificări ale osului pot provoca doar inconveniente minore pentru unii pacienți, în timp ce alții vor avea dureri cronice și dizabilități (Arthur, 1998).
Manifestările clinice și principalele obiective ale tratării osteoartritei sunt prezentate în Casetele 2 și 3.
Afacerea cu durerea
Durerea poate fi definită doar în termeni de conștiință umană și, ca în cazul tuturor experiențelor senzoriale, nu există nicio modalitate de a fi siguri că percepția durerii de către două persoane este aceeași. Este o experiență personală unică, subiectivă și neverificabilă. Dar durerea este, de asemenea, un factor care contribuie major la morbiditatea, dizabilitatea și costul socio-economic al tulburărilor musculo-scheletice.
Managementul durerii necesită ca asistenta medicală să efectueze o evaluare individuală (Caseta 4). Nu există un plan cadru pentru gestionarea durerii cronice și asistenta medicală va trebui să negocieze cu pacientul un program care să corespundă nevoilor sale fizice, psihologice și sociale. Este necesară o evaluare periodică a programului pentru a face ajustări și pentru a preveni ca pacientul să se simtă demotivat și neajutorat, deoarece ameliorarea simptomelor se va produce doar pe parcursul unei perioade de timp.
Un program de gestionare a osteoartritei ar trebui să acopere domenii precum exercițiile fizice și analgezia, precum și gestionarea greutății. Injecțiile intraarticulare de corticosteroizi pot fi utilizate în unele cazuri, dacă există dovezi de inflamație.
Exercițiu
Pacienții care se confruntă cu durere din cauza osteoartritei își reduc adesea nivelul de activitate în încercarea de a-și proteja organismul de dureri suplimentare. Acest lucru are un efect invers, deoarece perioadele de inactivitate cresc durerea și rigiditatea articulară și, de asemenea, provoacă slăbiciune și epuizare musculară.
Pacientul se simte adesea prins într-un ciclu de durere. Aceștia sunt reticenți în a face exerciții fizice pentru că au impresia că ar putea exacerba durerea, dar inactivitatea însăși va crește durerea.
Pacienții trebuie să fie reasigurați că durerea pe care o resimt atunci când fac exerciții fizice nu le va exacerba afecțiunea. Durerea este o reacție naturală la mușchii și articulațiile care au devenit rigide din cauza inactivității și se va reduce odată ce organismul se va obișnui cu exercițiile fizice regulate.
De multe ori, în acest stadiu, pacientul are nevoie de intervenția unui fizioterapeut pentru sprijin și îndrumare în ceea ce privește un program de exerciții fizice și pentru a-l motiva să continue să facă exerciții fizice pe termen lung.
Chiar orice program de exerciții fizice trebuie să fie introdus treptat și să devină parte din rutina zilnică a pacientului. Înotul poate fi un punct de plecare util, deoarece flotabilitatea apei susține articulațiile, facilitând mișcarea.
Exercițiile fizice trebuie, de asemenea, să fie distractive pentru ca pacientul să continue să le facă. La Centrul de reumatologie din Staffordshire, un grup de sprijin folosește piscina de hidroterapie o seară pe săptămână. Pacienții cu osteoartrită și alte forme de artrită nu numai că își continuă exercițiile în mod regulat, dar întâlnesc și oameni din punct de vedere social. Durerea îi poate izola pe oameni, iar exercițiile fizice în cadrul unui grup pot ajuta la crearea de contacte sociale.
Activități de ritmare
Pacienților le este adesea dificil să schimbe tipare de comportament bine stabilite. Oboseala este adesea o trăsătură asociată cu durerea care va afecta starea de spirit a pacientului.
Planificarea sarcinilor zilnice astfel încât perioadele de activitate să fie alternate cu perioade de odihnă nu numai că va ajuta la minimizarea durerii și a oboselii, dar va îmbunătăți, de asemenea, capacitatea pacientului de a face față situației.
Este imposibil pentru orice pacient să își schimbe toate obiceiurile dintr-o dată, așa că merită să îl determinăm pe pacient să se concentreze asupra stabilirii obiectivelor, cu scopul de a modifica câte o activitate la un moment dat. De exemplu, în loc să tundă gazonul dintr-o singură încercare, să o facă în două sesiuni.
După ce se simt beneficiile schimbărilor într-o singură activitate, este mai ușor să se extindă ritmul și simplificarea sarcinilor și la altele.
Combaterea rigidității de inactivitate
Aceasta poate fi ameliorată prin modificarea frecventă a poziției și prin angajarea în exerciții ușoare de întindere care pun corpul în toată gama de mișcări.
Dacă un pacient cu osteoartrită este îngrijit într-o secție de medicină generală sau chirurgicală, este important să îl încurajați sau să îl ajutați să își schimbe poziția în mod regulat și să angajeze cât mai multe părți ale corpului în mișcări ușoare.
Controlul greutății
Pacienții care sunt supraponderali vor avea mai multe dureri în articulațiile care suportă greutatea, în special genunchii și partea inferioară a spatelui. Este important să le menținem cât mai mobile posibil pentru a ajuta la reducerea greutății.
Ar trebui, de asemenea, evaluată încălțămintea pacientului: utilizarea de tălpi moi și purtarea de adidași va reduce stresul asupra articulațiilor genunchilor. Pacienții pot avea nevoie, de asemenea, de sfaturi de la un dietetician. Dovezile de distrugere articulară vor necesita o revizuire chirurgicală.
Analgezie
Pacienții cu osteoartrită sunt adesea cel mai bine tratați cu analgezice simple: de exemplu, paracetamolul este un agent eficient, deși subevaluat (Cohen, 1994).
La pacienții cu vârsta de peste 65 de ani, riscul de efecte secundare depășește adesea efectele terapeutice potențiale ale medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene, deși utilizarea acestora poate fi luată în considerare dacă afecțiunea inițiază o acutizare a simptomelor inflamatorii. În acest caz, utilizarea lor ar fi potrivită doar pe termen scurt, pentru a evita posibilitatea apariției complicațiilor gastrice și renale.
Un studiu randomizat controlat pe trei ani cu 1.500 mg de sulfat de glucozamină zilnic în osteoartrita genunchiului a arătat o reducere moderată (20-25%), dar semnificativă și persistentă a durerii și instabilității (Reginster et al, 2001).
Programe de management de grup
Pacienții beneficiază adesea de programe de grup în cadrul cărora își pot dezvolta abilitățile de adaptare într-un mediu de susținere și pot învăța de la alți pacienți care au, de asemenea, această afecțiune.
Mullen et al. (1987) au analizat datele din 15 studii privind efectele educației pacienților. Ei au constatat că programele de educație au dus la reducerea durerii, depresiei și dizabilității pacienților.
Lorig et al (1987) au constatat, de asemenea, că astfel de programe au permis participanților să dezvolte abilități de adaptare și au încurajat autogestionarea afecțiunii lor.
Pacienții cu osteoartrită vor fi îngrijiți într-o varietate de medii. Asistenta medicală implicată în îngrijirea pacientului va avea nevoie atât de cunoștințe, cât și de înțelegerea managementului afecțiunii pentru a oferi îngrijiri bazate pe dovezi și eficiente din punct de vedere terapeutic.
– Informații suplimentare pot fi găsite pe site-ul Arthritis Research Campaign: www.arc.org.uk/common/research_f.htm
.