În urmă cu șapte ani, săptămâna aceasta, Comitetul Nobel norvegian i-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Barack Obama. Decizia a fost întâmpinată cu ridicol în SUA și i-a neliniștit chiar și pe susținătorii președintelui, care nu își terminase nici măcar primul an de mandat. Cu toate acestea, dl Obama a zburat la Oslo și a ținut unul dintre discursurile sale caracteristice. Președintele-filosof a fost toastul Europei.
Astăzi, domnul Obama nu menționează aproape niciodată premiul, iar fostul secretar al Comitetului Nobel și-a exprimat regretul față de această alegere. Barack Obama Nobelistul este o amintire proastă în rândul europenilor, care se confruntă cu preocupări mai presante, în primul rând războiul civil sirian care a inundat continentul cu peste un milion de refugiați.
Dar această indigestie de Nobel este nedreaptă pentru domnul Obama. În termeni proprii, premiul său a fost un succes răsunător. Șapte ani mai târziu, președintele a obținut victoriile de viitor sărbătorite pentru prima dată la Oslo.
Comitetul care a acordat premiul a sperat la o Americă ce nu va mai juca rolul de hegemon. Norvegienii doreau un președinte american care să „întărească diplomația internațională și cooperarea între popoare”, după cum se spune în citația Nobel. Un lider care să sublinieze „rolul pe care îl pot juca Națiunile Unite și alte instituții internaționale”, ale cărui decizii să urmărească „atitudinile împărtășite de majoritatea populației lumii”.
Acesta a fost apogeul transnaționalismului, filozofia care spune că toate statele – puternice sau slabe, libere sau nelibere – trebuie să se supună unor „norme” elaborate de profesori de drept și de organizații globale, cum ar fi ONU și Uniunea Europeană. Viziunea transnaționalistă nu poate tolera o națiune excepțională care să își impună voința asupra altora, chiar și cu cele mai bune intenții.