„Everything I’ve ever let go of has had claw marks on it.”
– David Foster Wallace
Când eram student la arte la Universitatea din Ohio am avut un instructor în al treilea an, pe nume Frank Holmes, care a câștigat o bursă de artă de doi ani în Italia, numită Prix de Rome. El a pictat scene incredibile într-un stil clasic care pare să fi devenit o artă pierdută, dar pe care Școala Atelier își propune să o transmită unei noi generații de pictori.
După ce am absolvit, am ținut urma câtorva dintre colegii mei de clasă și instructori, după posibilități, și am aflat că Frank a plecat la New York City, în Big Apple, și a achiziționat un apartament undeva în Manhattan. Ultima dată când am auzit că făcea un tablou cu un pian. Un fost coleg de clasă s-a dus să-l vadă și a aflat că lucra la acest tablou de peste un an. Pentru a realiza tabloul, nu doar că făcuse desene preliminare, ci petrecuse mult timp învățând să cânte la pian, familiarizându-se îndeaproape nu doar cu aspectul său, ci și cu calitățile sale auditive.
Acest efort al lui Frank Holmes de a se cufunda atât de mult în pian încât să experimenteze sensul pianului, aceasta a fost imaginea care mi-a venit în minte în timp ce citeam eseul lui David Foster Wallace „Roger Federer as Religious Experience”, selecția aleasă pentru a deschide colecția sa postumă de eseuri reunite sub titlul Both Flesh and Not*.
Acest eseu este o realizare remarcabilă. Iată paragraful de început pentru a vă deschide apetitul:
Chiar oricine iubește tenisul și urmărește turneul masculin la televizor a avut, în ultimii ani, ceea ce s-ar putea numi Momente Federer. Acestea sunt momente, în timp ce îl urmărești pe tânărul elvețian jucând, în care maxilarul cade, ochii ies în evidență și se aud sunete care îi aduc pe soți înăuntru din alte camere pentru a vedea dacă ești O.K.
În mod remarcabil, citirea prozei lui David Foster Wallace are – pentru cititorul avizat – același efect. În timp ce citesc acest eseu, în încercarea de a vedea de ce s-a făcut atâta vâlvă în legătură cu acest autor legendar (prezentat anul trecut în superbul film „sleeper” The End of the Tour), mă trezesc cu un sentiment asemănător cu emoția pe care trebuie să o fi simțit cineva după ce a asistat la o reprezentație a lui Houdini.
Filmul poate că nu a reușit să umple portofelele Hollywood-ului cu bancnote verzi, dar a reușit să introducă încă câțiva cititori în senzația Wallace. Eu nu am fost unul dintre ei înainte, așa că recunosc că am ajuns târziu la petrecere.
Dar toate acestea ratează scopul postării mele de aici de pe blog și ar fi bine să mă întorc repede la el. Ideea este că Wallace este uneori un magician al cuvintelor, mai ales în acest eseu despre Roger Federer, în care zugrăvește în detalii atroce talentele dumnezeiești manifestate de acest jucător de tenis muritor. Ceea ce face Wallace, însă, este să-și demonstreze propria intimitate cu jocul de tenis, și nu doar cu tenisul de astăzi, ci și cu istoria sa trecută, cu marii săi jucători din trecut, cu provocările sale din prezent și cu contextul în care a apărut acest om remarcabil. Wallace zugrăvește o imagine atât de vie încât o fotografie nu ar putea surprinde mai multe detalii. Unul dintre cuvintele la care revine mereu este cuvântul frumusețe. „Frumusețea nu este scopul sporturilor de competiție”, scrie el, „dar sporturile de nivel înalt sunt un loc privilegiat pentru exprimarea frumuseții umane. Relația este aproximativ cea a curajului cu războiul.”
Subiectul presupus al acestui articol din New York Times este o finală de tenis masculin de la Wimbledon între Roger Federer și adversarul său spaniol Rafael Nadar. Ceea ce mă frapează aici este faptul că acest articol nu a necesitat, probabil, ca Wallace să toarne atât de multă sudoare în el. Fără îndoială că ar fi putut cu ușurință să facă un compromis, să producă un eseu mai mic, un reportaj potrivit, chiar mai bun decât media și să fie plătit exact cu aceeași sumă. Dar nu a făcut-o. După o mare cantitate de punere în scenă și o cantitate fascinantă de detalii despre ceremonialul aruncării monedei, Wallace revine la o descriere a frumuseții lui Federer ca performer/jucător.
Frumusețea unui sportiv de top este aproape imposibil de descris în mod direct. Sau de a o evoca. Forehand-ul lui Federer este un mare bici lichid, reverul său un one-hander pe care îl poate conduce plat, încărcat cu topspin sau slice – slice-ul cu o asemenea repeziciune încât mingea își schimbă formele în aer și alunecă pe iarbă până poate la înălțimea gleznei. Serviciul său are un ritm de clasă mondială și un grad de plasament și varietate de care nimeni altcineva nu se apropie; mișcarea serviciului este lejeră și necentrică, caracterizându-se (la televizor) doar printr-o anumită pocnitură a întregului corp, ca de anghilă, în momentul impactului.
Ceea ce face ca această relatare să prindă viață este detaliul. Puțin mai departe, el descrie cât de repede trebuie să reacționeze acești profesioniști de top la un serviciu.
Primul serviciu al lui Mario Ancic, de exemplu, vine de multe ori în jur de 130 m.p.h. Având în vedere că sunt 78 de picioare de la linia de fund a lui Ancic până la tine, asta înseamnă că durează 0,41 secunde pentru ca serviciul lui să ajungă la tine. Este mai puțin decât timpul necesar pentru a clipi rapid din ochi, de două ori.
Și când descrie performanța lui Federer în această zi fatidică, descrierile sunt ele însele încântătoare, magice și minunate. Și totul este făcut cu atâta naturalețe, fără pretenții. Nu există nici măcar un indiciu al exhibiționismului intenționat pe care Katherine Anne Porter l-a ironizat când a scris: „Când virtuozitatea ia fața temei tale sau este mai bună decât ideea ta, este timpul să renunți.”
În copilărie obișnuiam să fac trucuri de magie, trucuri cu cărți și prestidigitații tatonante. Poate fi amuzant să vezi uimirea de pe fețele celorlalți copii atunci când reușești ceva. Dar când vezi opera orbitoare a unui maestru magician, care face ca lucrurile să dispară și să reapară în altă parte direct în fața ochilor tăi, poate fi uluitor. Și acesta este sentimentul pe care l-am avut când am citit eseul lui Wallace. Priveam un magician la lucru, la fel cum el îl descria pe magicianul Roger Federer lucrând pentru a-l îndepărta pe Nadal, adversarul său.
Federer nu este singurul superstar sportiv care pare să îndoaie regulile fizicii. Wallace îi citează în mod similar pe Michael Jordan și Wayne Gretzky. Dar eseul revine mereu la Federer, și sper că vă veți face timp să citiți această minunată lucrare.
Sau puteți opta pentru întreaga carte. Veți găsi niște idei excelente despre scris și o foarte superbă demolare a poveștii de dragoste a Hollywood-ului cu SFX, care, în esență, se rezumă la o critică fulminantă a lui T-2.
Între timp, viața continuă în jurul vostru. Dig it.