Milioane de protestatari au ieșit pe străzile din Hong Kong pentru a promova democrația în 2019. Lumea a privit, uimită și impresionată. Acum, se uită cu disperare: Beijingul a impus o lege de securitate națională dură asupra orașului, ocolind atât consultarea publică, cât și procesul legislativ local pentru a urmări protestatarii acuzați de „complicitate cu forțele străine”, de susținere a „separatismului” sau pur și simplu de deteriorarea „spațiilor și instalațiilor” orașului. O luptă pentru ordinea publică a fost redefinită ca fiind o represiune de securitate națională.
Modelul chinezesc „o țară, două sisteme” – inițiat odată cu retrocedarea Hong Kong-ului în 1997 – a urmărit să readucă orașul liber la suveranitatea chineză fără a distruge libertățile de bază pe care s-a bazat. Hong Kong trebuia să continue să adere la propriul său stat de drept, mai degrabă decât la versiunea aplicată în China continentală, unde legea este un instrument pentru a forța respectarea dictaturilor Partidului Comunist.
La 23 de ani de la retrocedare, China a renunțat la promisiunea sa de a avea un sistem separat pentru Hong Kong. Orașul și-a făcut partea sa, servind China ca unul dintre cele mai importante centre financiare, culturale și educaționale din lume. Dar China nu și-a respectat niciodată pe deplin angajamentul față de reforma democratică necesară pentru a susține autonomia șovăielnică a Hong Kong-ului. Acum, ea a adus Hong Kong-ul în totalitate sub statul de securitate națională guvernat de la Beijing.
Tensiuni în creștere
Legea fundamentală, promulgată în 1990, a oferit Hong Kong-ului un „grad ridicat de autonomie”, permițând autoguvernarea democratică și păstrarea sistemelor juridice și judiciare de dinaintea retrocedării. Legea susține „obiectivul final” al „sufragiului universal” și se angajează să mențină sistemul de drept comun de tip britanic și să aplice pactele internaționale privind drepturile omului. Acest aranjament ar urma să dureze 50 de ani, timp în care sistemul continental nu ar putea interveni.
O astfel de evitare nu urma să fie lăsată la voia întâmplării. Legea fundamentală stipula că departamentele guvernamentale ale Chinei continentale nu pot interveni în Hong Kong și nici nu se aplică legile continentale în oraș, cu excepția unor circumstanțe limitate. Un articol prevede că Hong Kong-ul trebuie să promulge legi privind securitatea națională „pe cont propriu”. Menținerea ordinii publice urma să fie, de asemenea, o responsabilitate locală.
Oficialii de la Beijing îi acuză frecvent pe locuitorii din Hong Kong că nu înțeleg „o țară, două sisteme”. Ei pun accentul pe componenta „o țară”, dar minimalizează componenta „două sisteme”. Dar modelul elaborat al Legii fundamentale nu are sens decât ca o formulă pentru a proteja Hong Kong-ul de intruziunea sistemului continental. Hong Kong, spre deosebire de China continentală, nu trebuia să fie un loc în care cei care se opuneau guvernului, apărau drepturile sau relatau despre subiecte sensibile puteau ajunge la închisoare sub acuzații precum „incitare la subversiune” sau „stârnirea de certuri și provocarea de probleme.”
Modelul elaborat al Legii fundamentale nu are sens decât ca o formulă de protejare a Hong Kong-ului de intruziunea sistemului continental.
Noua lege a securității naționale amenință aceste protecții. Dar nu este primul instrument care face acest lucru. Încă de la început, Legea fundamentală a rezervat Comitetului permanent al Congresului Național al Poporului din China (CNP) puterea finală de a interpreta dispozițiile sale. Acest comitet controlează, de asemenea, ritmul reformei democratice din regiune. Instanțele din Hong Kong au aplicat cu fermitate standardele internaționale privind drepturile omului în revizuirea legilor locale și a comportamentului funcționarilor locali – dar au făcut acest lucru sub supravegherea Comitetului permanent. Mai mult, Comitetul permanent a încetinit reforma democratică, lăsând în vigoare un sistem care garantează că șeful executivului din Hong Kong va fi ales efectiv de Beijing (prin intermediul unui comitet electoral favorabil Beijingului). În plus, Consiliul Legislativ al orașului a fost conceput într-o anexă la Legea fundamentală pentru a asigura o majoritate pro-guvernamentală.
Dispuși de putere în acest mod, locuitorii din Hong Kong au ieșit adesea în stradă pentru a-și apăra autonomia și statul de drept. Cu cât Beijingul intervine mai mult și cu cât mai multă indiferență, atât guvernul continental, cât și cel local, manifestă față de cererile publice de reformă democratică, cu atât mai mare este intensitatea protestelor.
Aceste tensiuni au ajuns la un punct culminant în 2019, când guvernul din Hong Kong a prezentat un proiect de lege care ar fi permis Chinei să extrădeze locuitorii din Hong Kong peste graniță pentru a se confrunta cu justiția continentală. Hong Kong are tratate de extrădare cu mai multe țări, inclusiv cu Statele Unite, dar nu a încheiat niciodată un astfel de acord cu Republica Populară Chineză, deoarece sistemul de justiție de acolo nu îndeplinea standardele internaționale. Proiectul de lege privind extrădarea a stârnit o asemenea indignare publică încât mai întâi un milion, apoi două milioane de protestatari au umplut străzile în iunie 2019.
Guvernul a retras în cele din urmă proiectul de lege privind extrădarea, dar concesia a fost prea puțin, prea târziu. În loc să dea înapoi, protestatarii au adăugat apoi noi cereri ca guvernul să susțină o anchetă independentă asupra comportamentului poliției, să retragă acuzațiile grave împotriva arestaților, să înceteze să califice protestele drept revolte și să avanseze reforma democratică. „Cinci cereri, nici una mai puțin” a devenit mantra nemulțumirii.
Autoritățile au răspuns cu acțiuni polițienești din ce în ce mai agresive și cu urmăriri penale excesive. Alegerile din noiembrie pentru consiliile districtuale, mai degrabă lipsite de putere, au servit drept referendum de susținere pentru protestatari, candidații prietenoși câștigând 57% din cele 2,9 milioane de voturi exprimate și preluând controlul a 17 din cele 18 consilii. Dar nici Beijingul și nici guvernul local nu au fost dispuși să abordeze preocupările populare. În cele din urmă, doar pandemia globală a reușit să tempereze protestele.
O mână grea
Comitetul permanent a redactat Legea securității naționale pentru Hong Kong în iunie, la un an după începerea protestelor. CNP a dat indicații comitetului să aplice legea direct, ocolind Consiliul Legislativ local. Măsura urmărea să „prevină, să oprească și să pedepsească” amenințările la adresa securității naționale și să eradicheze interferențele străine, despre care Beijingul a proclamat cu voce tare (și fără dovezi) că ar fi fost motorul protestelor.
Legea, ale cărei 66 de articole elaborează multiple căi de control ale Beijingului, a fost redactată și promulgată în secret, fără consultare publică. Ea anulează în mod expres toate legile locale care sunt în contradicție cu ea și modifică efectiv Legea fundamentală anterioară, deși a fost adoptată fără procedurile de modificare necesare. Noua lege reiterează cerința din Legea fundamentală ca Hong Kong „să respecte și să protejeze drepturile omului”, dar nu prevede niciun mecanism fiabil pentru a face acest lucru. O instanță locală ar fi cu siguranță condamnată de oficialii continentali dacă ar îndrăzni să declare nevalabile anumite părți ale noii legi.
Noua lege prevede ca guvernul central de la Beijing să înființeze un birou în Hong Kong pentru „protejarea securității naționale”. Deja, Beijingul declarase că biroul său de legătură din Hong Kong este exceptat de la cerința din Legea fundamentală conform căreia departamentele continentale nu trebuie să intervină în afacerile orașului. Acest nou birou de securitate națională este însărcinat în mod explicit să „supravegheze, ghideze, coordoneze și să sprijine” activitățile și investigațiile locale de securitate națională. În condițiile unor astfel de constrângeri, ar putea vreun tribunal local să declare că actele ofițerilor de securitate publică din China continentală care vor face parte din personalul acestui birou încalcă Legea fundamentală, cu atât mai puțin drepturile omului? O dispoziție a legii merge atât de departe încât exclude jurisdicția locală asupra funcționarilor de pe continent care exercită astfel de atribuții.
Puterea de a interpreta noua lege privind securitatea revine Comitetului permanent, astfel încât instanțelor locale pare să le fie lăsat doar un rol circumscris de jucat. Șeful executivului trebuie să „desemneze un anumit număr de judecători” dintre actualii sau foștii judecători locali pentru a audia cazurile de securitate națională. Dar, în conformitate cu noua lege, guvernul din Hong Kong va fi obligat să înființeze un Comitet pentru protejarea securității naționale, în cadrul căruia Beijingul va numi un consilier pentru securitate națională – un oficial din China continentală care va supraveghea efectiv multe dintre sarcinile de securitate națională ale șefului executivului, inclusiv, probabil, desemnarea judecătorilor de securitate. Cum pot acționa acești judecători în mod independent atunci când sunt numiți sub o astfel de supraveghere executivă?
Se pare că detestata lege a extrădării s-a strecurat pe ușa din spate.
Cel mai mare motiv de îngrijorare, totuși, este prevederea noii legi care prevede ca jurisdicția să fie retrasă de la instanțele din Hong Kong și transferată pe continent în cazurile complexe care implică o „amenințare majoră și iminentă la adresa securității naționale”. Legea detestabilă a extrădării pare să se fi strecurat pe ușa din spate. Cum vor judeca oamenii obișnuiți dacă acțiunile lor corespund acestor criterii vagi, a căror determinare de către oficialii continentali, după cum s-a menționat anterior, nu este supusă jurisdicției locale? Efectul descurajator asupra libertății de exprimare este deja evident.
Problemele cu Legea securității naționale nu se termină la tribunal. La fel ca și Legea fundamentală, noua lege cere ca oficialii aleși să jure loialitate. Pe baza unor comentarii oficiale, mulți se tem că guvernul ar putea adăuga un jurământ de sprijin pentru noua lege a securității. Mulți candidați din opoziție vor vedea un astfel de angajament ca pe o trădare și vor fi reticenți în a-și jura loialitate. Iar principalele infracțiuni pe care le acoperă noua lege sunt definite vag: separatism, subversiune, terorism și „conivență cu forțe străine sau de peste mări”. China a folosit adesea lupta împotriva terorismului ca o acoperire pentru a reprima sau monitoriza minoritățile și dizidenții.
Acuzația de coluziune ar putea fi folosită pentru a înăbuși apărarea internațională a drepturilor omului, jurnalismul și chiar întâlnirile private cu oficiali străini – atingând, probabil, pe oricine care face lobby pentru sancțiuni sau sprijin. În conformitate cu articolele 37 și 38, legea se aplică infracțiunilor comise de persoane fizice și juridice, rezidenți și nerezidenți, în interiorul și în afara regiunii. Cei găsiți vinovați ar putea, în unele cazuri, să fie condamnați la închisoare pe viață.
Cu puțin mai puțin de un sfert de secol în urmă, Beijingul a invitat comunitatea internațională să trateze Hong Kong-ul ca fiind separat de China continentală. Ca regiune autonomă care a respectat statul de drept și a protejat drepturile omului, Hong Kong s-a bucurat de aranjamente comerciale speciale, acorduri vamale și imigrație globală care au contribuit la transformarea orașului într-o capitală a finanțelor internaționale, economia sa fiind printre cele mai libere din lume. Toate aceste realizări sunt acum în pericol. Mulți locuitori din Hong Kong care au o gândire democratică simt acum că le rămân doar două posibilități: să fugă sau să renunțe la libertatea de a-și susține convingerile politice.