Este o pereche care simbolizează o epocă a hedonismului: Frank Sinatra și Las Vegas. Un oraș peste care Sinatra a domnit spiritual, așa cum reiese din cartea Rat pack: living his way (Editorial Almuzara), scrisă de jurnalistul Javier Márquez Sánchez. Publicarea sa coincide cu lansarea albumului Frank Sinatra…Vegas (Reprise/Warner), un box set cu patru CD-uri și un DVD, un total de cinci concerte inedite susținute acolo între 1961 și 1987.
În 1965, reporterul Gay Talese a avut marea sa șansă. Ajutat de buna sa reputație (și de originea sa italiană), a reușit imposibilul: acces nelimitat la Frank Sinatra și la familia sa. Sinteza acelor săptămâni de viață și călătorie a fost publicată anul următor în Esquire, sub titlul Frank Sinatra Has a Cold. Este cu siguranță cea mai bună cronică jurnalistică a lui Sinatra matur și a stilului său de viață: Talese a devenit invizibil și a surprins momente de aroganță de cartier – încăierarea absurdă a cântărețului cu scriitorul Harlan Ellison – și momente de triumf personal, cum ar fi înregistrarea albumului Moonlight Sinatra. Talese a pus în evidență carisma cântărețului: „El părea acum să fie întruchiparea bărbatului complet emancipat, poate singurul caz din America, bărbatul care poate face orice își dorește, orice, care poate face acest lucru pentru că are bani, energie și – aparent – niciun sentiment de vinovăție”.
Până la începutul anilor 1970 s-a bucurat de acces la Casa Albă și la mafie
Sinatra a avut un rol esențial în eliminarea barierelor rasiale în hotelurile-cazino
Până atunci, este posibil ca Frank să fi lăsat în urmă apogeul puterii sale. În cartea sa despre haita de șobolani, Javier Márquez îl plasează la începutul anilor 1960, când se bucura de acces la Casa Albă și la mafie, lumi pe care le-a legat acționând ca agent sub acoperire atât pentru John F. Kennedy, cât și pentru periculosul Sam Giancana (chiar cu aceeași soție, Judith Campbell). O poziție greu de menținut, întrucât familia Kennedy era conștientă de uzura politică pe care o presupune asocierea intimă cu marele libertin. Iar Sinatra a dat dovadă de o loialitate nețărmurită față de acest Giancana, chiar dacă era un bădăran. A dovedit-o într-o noapte în Mexic, agresând doi membri proeminenți ai „haitei de șobolani”, Shirley MacLaine și Sammy Davis Jr, pentru „infracțiunea” de a refuza să mănânce paste când avea chef.
Pentru haita de șobolani, Las Vegas era terenul lor de joacă. Sinatra a luat literalmente orașul cu asalt în 1961, combinând filmările pentru Ocean’s Eleven cu o serie de apariții ale șefilor bandei – Sinatra a preferat să le numească The Summit – la Sands Hotel. În realitate, angajamentele profesionale au trecut în plan secundar față de obiectivul principal: să se distreze și să fie gazda norodului de celebrități și puternici care zburau spre Nevada.
Spectacolele de la Summit nu erau strict muzicale: erau în esență comedii, Sinatra și compania exagerându-și imaginea publică; umorul tindea spre cruzime și nimeni nu era cruțat. Când Frank a cântat solo, au rămas câteva glume proaste, dar muzica a dominat. Acest lucru este evidențiat de cele cinci concerte integrale adunate în Frank Sinatra…Vegas, unde vocalistul menționează adesea compozitorii din repertoriul său și este (de înțeles) entuziast atunci când este susținut, de exemplu, de acea mașină de swing răsunătoare care a fost orchestra Count Basie, condusă de Quincy Jones. O paranteză: Frank a avut un rol esențial în eliminarea barierelor rasiale din hotelurile-cazino, care angajau artiști de culoare, dar nu le permiteau să se cazeze acolo.
Dar simbioza dintre Sinatra și Las Vegas a luat-o razna: autoritățile din Nevada care se ocupau de jocuri de noroc nu au apreciat prietenia sa cu Giancana și alți gangsteri. Cântărețul avea să sfârșească prin a pleca, cu mult tam-tam, deși Frank Sinatra…Vegas își amintește că, mai puțin arogant, a revenit să cânte acolo în anii ’80.
Javier Márquez își articulează textul în jurul turneului Together again, din 1988, când Sinatra a încercat să reînvie anii de glorie, reînviind The Summit pentru săli mari, fără a ascunde faptul că era vorba de a face bani în vederea pensionării. Șeful nu a reușit să înțeleagă amploarea înstrăinării de Dean Martin, care era prea zguduit de moartea fiului său pilot și niciodată prea motivat ca artist. La scurt timp după ce a început, un Dino apatic a abandonat turneul, care a fost nevoit să o recruteze de urgență pe Liza Minnelli și să se redenumească The Ultimate Event. A fost sfârșitul metaforic al unei epoci masculine: în următorii 10 ani, haita de șobolani avea să dispară fizic
* Acest articol a apărut în ediția tipărită de vineri, 10 noiembrie 2006.