Filosofia minții

Pentru biologul Aristotel, sufletul nu este – așa cum era în unele dintre scrierile lui Platon – un exil dintr-o lume mai bună, prost adăpostit într-un corp josnic. Esența însăși a sufletului este definită de relația sa cu o structură organică. Nu numai oamenii, ci și animalele și plantele au suflete, principii intrinseci ale vieții animale și vegetale. Un suflet, spune Aristotel, este „actualitatea unui corp care are viață”, unde prin viață se înțelege capacitatea de autosusținere, creștere și reproducere. Dacă privim o substanță vie ca pe un compus de materie și formă, atunci sufletul este forma unui corp natural – sau, așa cum spune uneori Aristotel, organic -. Un corp organic este un corp care are organe – adică părți care au funcții specifice, cum ar fi gura mamiferelor și rădăcinile copacilor.

Sufletele ființelor vii sunt ordonate de Aristotel într-o ierarhie. Plantele au un suflet vegetativ sau nutritiv, care constă în puterile de creștere, nutriție și reproducere. Animalele au, în plus, puterile de percepție și de locomoție – ele posedă un suflet sensibil, iar fiecare animal are cel puțin o facultate senzorială, tactilul fiind cea mai universală. Tot ceea ce poate simți poate simți plăcerea; prin urmare, animalele, care au simțuri, au și dorințe. Oamenii, în plus, au puterea rațiunii și a gândirii (logismos kai dianoia), care poate fi numită suflet rațional. Modul în care Aristotel a structurat sufletul și facultățile sale a influențat nu numai filosofia, ci și știința timp de aproape două milenii.

Conceptul teoretic al lui Aristotel despre suflet diferă de cel al lui Platon înaintea lui și de cel al lui René Descartes (1596-1650) după el. Un suflet, pentru el, nu este un agent interior imaterial care acționează asupra unui corp. Sufletul și corpul nu sunt mai distincte unul de celălalt decât este distinctă amprenta unui sigiliu de ceara pe care este imprimată. În plus, părțile sufletului sunt facultăți, care se disting între ele prin operațiile și obiectele lor. Puterea de a crește este distinctă de puterea de a simți pentru că a crește și a simți sunt două activități diferite, iar simțul văzului se deosebește de cel al auzului nu pentru că ochii sunt diferiți de urechi, ci pentru că culorile sunt diferite de sunete.

Obiectele simțului sunt de două feluri: cele care sunt proprii anumitor simțuri, cum ar fi culoarea, sunetul, gustul și mirosul, și cele care sunt perceptibile de mai multe simțuri, cum ar fi mișcarea, numărul, forma și mărimea. Se poate spune, de exemplu, dacă un lucru se mișcă fie privindu-l, fie simțindu-l, astfel că mișcarea este un „sensibil comun”. Deși nu există un organ special pentru detectarea sensibilităților comune, există o facultate pe care Aristotel o numește „simț central”. Când cineva întâlnește un cal, de exemplu, îl poate vedea, auzi, pipăi și mirosi; simțul central este cel care unifică aceste senzații în percepții ale unui singur obiect (deși cunoașterea faptului că acest obiect este un cal este, pentru Aristotel, o funcție a intelectului mai degrabă decât a simțului).

În afară de cele cinci simțuri și de simțul central, Aristotel recunoaște alte facultăți care mai târziu au ajuns să fie grupate ca „simțuri interioare”, în special imaginația și memoria. Cu toate acestea, chiar și la nivel pur filozofic, relatările lui Aristotel despre simțurile interioare nu sunt îmbucurătoare.

La același nivel în cadrul ierarhiei ca și simțurile, care sunt facultăți cognitive, există și o facultate afectivă, care este locul de manifestare a sentimentelor spontane. Aceasta este o parte a sufletului care este în esență irațională, dar care este capabilă să fie controlată de rațiune. Este locul dorinței și al pasiunii; când este adusă sub influența rațiunii, este sediul virtuților morale, cum ar fi curajul și cumpătarea. Cel mai înalt nivel al sufletului este ocupat de minte sau rațiune, locul gândirii și al înțelegerii. Gândirea se deosebește de percepția senzorială și este prerogativa, pe pământ, a ființelor umane. Gândirea, la fel ca și senzația, constă în emiterea de judecăți; dar senzația se referă la particularități, în timp ce cunoașterea intelectuală se referă la universalități. Raționamentul poate fi practic sau teoretic și, în consecință, Aristotel distinge între o facultate deliberativă și una speculativă.

Într-un pasaj notoriu de dificil din De anima, Aristotel introduce o altă distincție între două tipuri de minte: una pasivă, care poate „deveni toate lucrurile”, și una activă, care poate „face toate lucrurile”. Mintea activă, spune el, este „separabilă, impasibilă și neamestecată”. În antichitate și în Evul Mediu, acest pasaj a fost subiectul unor interpretări net diferite. Unii – în special printre comentatorii arabi – identificau agentul activ separabil cu Dumnezeu sau cu o altă inteligență supraumană. Alții – în special printre comentatorii latini – au considerat că Aristotel identifica două facultăți diferite în cadrul minții umane: un intelect activ, care forma concepte, și un intelect pasiv, care era un depozit de idei și credințe.

Dacă cea de-a doua interpretare este corectă, atunci Aristotel recunoaște aici o parte a sufletului uman care este separabilă de corp și nemuritoare. Aici și în altă parte este detectabil la Aristotel, pe lângă noțiunea sa biologică standard de suflet, un reziduu al unei viziuni platonice conform căreia intelectul este o entitate distinctă separabilă de corp. Nimeni nu a produs o reconciliere pe deplin satisfăcătoare între tendințele biologice și cele transcendente din gândirea lui Aristotel.

.