Educație

Educație Concept: Este un proces de socializare și endoculturare a oamenilor prin care se dezvoltă capacități fizice și intelectuale, abilități, deprinderi, tehnici de studiu și forme de comportament. Presa Educația în Cubadebate

Educația. (din latină educere: a ghida, a conduce sau educare: a forma, a instrui). Educația este un proces de socializare și endoculturare a oamenilor prin care aceștia își dezvoltă capacități fizice și intelectuale, abilități, deprinderi, tehnici de studiu și forme de comportament ordonate pentru un scop social (valori, moderarea dialogului-dezbatere, ierarhie, munca în echipă, reglarea fiziologică, îngrijirea imaginii etc.).

Istorie

Istoria educației urmează împărțirea etapelor istorice ale omului. La începutul epocii antice trebuie să plasăm concepțiile și practicile educaționale ale culturilor indiană, chineză, egipteană și ebraică.

În timpul primului mileniu î.e.n. s-au dezvoltat diferitele paideii grecești (arhaică, spartană, ateniană și elenistică). Lumea romană a asimilat elenismul și în domeniul educației, în special datorită lui Cicero, care a fost principalul promotor al așa-numitei humanitas romane.

Sfârșitul Imperiului Roman de Apus (476) a marcat sfârșitul lumii antice și începutul lungului Ev Mediu (până în 1453, căderea Constantinopolului în fața trupelor turcești, sau până în 1492, descoperirea Americii). Creștinismul, născut și răspândit de Imperiul Roman, și-a asumat sarcina de a menține moștenirea clasică, cernută și filtrată de doctrina creștină.

Din recuperarea integrală a cunoștințelor grecești și romane care a avut loc în Renaștere s-a născut, pe parcursul secolului al XVI-lea, noua concepție educațională a umanismului, continuată în Baroc prin disciplinarismul pedagogic și cu colhozul iluminist din secolul al XVIII-lea.

În învățământul contemporan (secolele XIX-XXI) s-au născut sistemele actuale de învățământ, organizate și controlate de stat.

Educație

• Proces multidirecțional prin care se transmit cunoștințe, valori, obiceiuri și moduri de acțiune. Educația nu se face doar prin cuvinte: ea este prezentă în toate acțiunile, sentimentele și atitudinile noastre.
• Procesul de legare și conștientizare culturală, morală și comportamentală. Astfel, prin educație, noile generații asimilează și învață cunoștințele, normele de comportament, modurile de a fi și de a vedea lumea ale generațiilor anterioare, creând în același timp și altele noi.
• Procesul de socializare formală a indivizilor într-o societate.
• Educația este împărtășită între oameni prin ideile, cultura, cunoștințele noastre etc., respectându-i întotdeauna pe ceilalți. Ea nu are loc întotdeauna în sala de clasă.

Tipuri de educație

Există trei tipuri de educație: formală, non-formală și informală. Educația formală se referă la domeniile școlilor, colegiilor, universităților, modulelor… în timp ce educația non-formală se referă la cursuri, academii etc., iar educația informală este cea care înglobează formală și non-formală, fiind vorba de educația dobândită de-a lungul vieții.

Învățământul de bază

Învățământul preșcolar, primar și secundar este etapa de formare a indivizilor în care se dezvoltă abilitățile de gândire și competențele de bază pentru a favoriza învățarea sistematică și continuă, precum și dispozițiile și atitudinile care le vor guverna viața. Asigurarea faptului că toți copiii și adolescenții din țară au aceleași șanse de a finaliza cu succes educația de bază și că ating nivelul de învățare stabilit pentru fiecare clasă și nivel sunt factori fundamentali în susținerea dezvoltării națiunii.

În învățământul de bază de bună calitate, dezvoltarea competențelor de bază și realizarea învățării elevilor sunt scopurile centrale, obiectivele spre care profesorii, școala și sistemul își îndreaptă eforturile.

Ele permit valorizarea proceselor personale de construcție individuală a cunoașterii, astfel încât, din această perspectivă, învățarea bazată pe procesarea superficială a informației și cele orientate spre recuperarea pe termen scurt a informației sunt de mică importanță.

Una dintre cele mai interesante definiții este propusă de unul dintre cei mai mari gânditori, Aristotel: „Educația constă în orientarea sentimentelor de plăcere și durere spre ordinea etică”.

Educația se mai numește și rezultatul acestui proces, care se materializează în seria de deprinderi, cunoștințe, atitudini și valori dobândite, producând în persoană schimbări de natură socială, intelectuală, emoțională etc. care, în funcție de gradul de conștientizare, vor fi pentru toată viața sau pentru o anumită perioadă, devenind parte a memoriei în acest din urmă caz.

Obiective

• Stimularea procesului de structurare a gândirii, a imaginației creatoare, a formelor de exprimare personală și a comunicării verbale și grafice.
• Să încurajeze procesul de maturizare a copiilor în ceea ce privește abilitățile senzorio-motorii, jocul și expresia estetică, inițierea sportivă și artistică, creșterea socio-afectivă și valorile etice.
• Să stimuleze obiceiurile de integrare socială, de conviețuire în grup, de solidaritate și cooperare, de conservare a mediului înconjurător.
• Să dezvolte creativitatea individului.
• Să întărească legătura dintre instituția de învățământ și familie.
• Să prevină și să trateze inegalitățile fizice, psihologice și sociale cauzate de diferențele biologice, nutriționale, familiale și de mediu prin programe și acțiuni speciale coordonate cu alte instituții ale comunității.

Conceptul de educație

În multe țări occidentale, școala sau educația formală este gratuită pentru toți elevii. Cu toate acestea, din cauza lipsei de școli publice, există, de asemenea, multe școli private și parohiale.

Funcția educației este de a ajuta și ghida elevul să păstreze și să folosească valorile culturii predate (de exemplu, cea occidentală – democratică și creștină), consolidând identitatea națională. Educația cuprinde mai multe domenii, cum ar fi educația formală, informală și non-formală.

Dar termenul de educație se referă în primul rând la influența ordonată exercitată asupra unei persoane pentru a o forma și a o dezvolta la diferite niveluri complementare; în majoritatea culturilor este acțiunea exercitată de generația adultă asupra tinerilor pentru a le transmite și a le conserva existența colectivă.

Este un ingredient fundamental în viața ființelor umane și a societății și datează încă de la originile ființelor umane. Educația este cea care transmite cultura, permițându-i acesteia să evolueze.

În albastru putem vedea țările dezvoltate (adică cele cu o educație bună). În aceste țări, educația este gratuită și copiilor li se oferă multe oportunități pentru a avea un prezent bun.

Educația în viață

În unele țări, cum ar fi Mexic, educația este împărțită în două sau mai multe tipuri, acestea fiind la rândul lor subdivizate în niveluri, cum ar fi Educația de bază (nivel preșcolar, nivel primar, nivel secundar), Educația medie (liceu) și Educația superioară (licență și postuniversitar). Diviziunile variază în funcție de politicile educaționale ale fiecărei țări.

Există diverse concepte care încearcă să analizeze fenomenul educațional în raport cu parcursul temporal al oamenilor. Astfel, concepte precum învățarea pe tot parcursul vieții, educația continuă, andragogia sau educația adulților au aspecte comune, dar și nuanțe importante care le diferențiază și le îmbogățesc.

Potrivit studiilor, copiii de opt ani învață mai bine prin recompensarea dezvoltării lor și nu acordă atenție pedepselor, în timp ce copiii de doisprezece ani, dimpotrivă, învață mai mult prin reacția negativă la greșelile lor. Adulții urmează, de asemenea, această regulă generală și își observă eșecurile mai mult, dar într-un mod mai eficient.

Acest lucru se datorează faptului că adulții învață mai mult din convingere și chiar din necesitate, deoarece pot avea nevoie de cunoștințe pentru munca lor sau pentru o anumită activitate, astfel încât ei învață mai eficient din greșelile lor și știu că învățarea este responsabilitatea lor.

Nu așa cum se întâmplă cu copiii și tinerii, care de multe ori merg la școală pentru că îi trimit părinții și nu atât din convingere proprie sau pentru că au nevoie de anumite cunoștințe. Toate acestea conduc la faptul că există două curente educaționale în funcție de tipul de elevi, pedagogia pentru copii și tineri și andragogia pentru adulți.

Educația ca fenomen social complex

Educația constituie un fenomen de practică socială, un proces și o instituție socială, care asigură transmiterea, reproducerea și dezvoltarea culturii acumulate de omenire.

Ca fenomen social complex, ea exprimă gradul de dezvoltare economică și condițiile politice și ideologice dintr-un anumit moment istoric. Ea este chemată să îndeplinească o funcție formativă și de dezvoltare care este dată omului încă din procesul de socializare.

Evaluare

Evaluarea este un proces care urmărește să determine, cât mai sistematic și obiectiv posibil, relevanța, eficacitatea, eficiența și impactul activităților de formare în lumina unor obiective specifice. Este un instrument administrativ de învățare și un proces organizațional orientat spre acțiune pentru a îmbunătăți activitățile în curs, precum și planificarea, programarea și luarea deciziilor viitoare.

Ceea ce nu ar trebui să facă evaluarea este să categorisească. Categorizarea cunoștințelor împiedică recunoașterea efectivă a progresului în procesul de predare-învățare prin încadrarea capacității intelectuale a elevului în termeni de episoade. De asemenea, nu ar trebui să generalizeze. Așa cum toate cunoștințele sunt diferite, toate procesele care conduc la ele sunt diferite de la o persoană la alta, adică toți învățăm diferit, nu trebuie să generalizăm, deși trebuie să stabilim criterii. Nu este vorba nici de notare: atribuirea unui număr nu înseamnă cunoaștere, deci evaluarea nu este o notare.

Evaluarea ne ajută să măsurăm cunoștințele dobândite și ne oferă informații despre evoluția acestora pentru a ști dacă obiectivele propuse sunt sau nu îndeplinite.

În domeniul tehnologiilor se recomandă utilizarea listei de verificare, aceasta este o listă scrisă de criterii de performanță, poate fi folosită uneori pentru a diacnota punctele tari și punctele slabe, precum și schimbările în performanță, această listă nu permite înregistrarea nuanțelor de performanță. O listă de verificare poate fi utilizată pentru a rezuma performanța prin stabilirea unor criterii de evaluare sau prin calcularea procentului de criterii îndeplinite.

Evaluarea educațională este un proces sistematic și dirijat, în care sunt implicate mai multe elemente, de exemplu, o repetiție sau o practică în formarea profesională, un spectacol de teatru într-o școală, un proiect integrator, un test de probă în învățarea pe calculator etc.

Aceste elemente ne permit să determinăm dacă un subiect a atins toate obiectivele stabilite, determinând astfel o schimbare de atitudine în mod semnificativ.

În prezent, cele mai bune sisteme de predare sunt puse în slujba educației și, prin urmare, simpla transmitere de informații și cunoștințe nu mai reprezintă un obiectiv central al programelor educaționale.

Se poate spune, de asemenea, că este nevoie ca unii să îi antreneze pe elevi în autoînvățare ca un proces de dezvoltare personală. Fiecare cursant este o ființă unică, ceea ce arată un element cheie în cadrul procesului de evaluare: să nu se evalueze doar de dragul evaluării, ci pentru a îmbunătăți învățarea și pentru organizarea sarcinilor, printre alte aspecte metodologice. Din perspectiva educațională, evaluarea trebuie să dobândească o nouă dimensiune și să dea astfel un sens de relevanță predării-învățării.

Evaluarea poate fi conceptualizată ca un proces dinamic, continuu și sistematic, axat pe schimbările de comportament și de performanță, prin care verificăm realizările dobândite în funcție de obiectivele propuse. Pentru profesori, aceasta este desăvârșirea rațiunii lor de a fi.

Definiție alternativă a evaluării

Evaluarea este măsurarea procesului de predare/învățare care contribuie la îmbunătățirea acestuia. Din acest punct de vedere, evaluarea nu se termină niciodată, deoarece trebuie să analizăm fiecare activitate care are loc.

Se poate menționa, de asemenea, că evaluarea este un proces care urmărește să investigheze învățarea semnificativă care este dobândită în urma expunerii la un set de obiective planificate în prealabil, pentru care instituțional este important să se observe că cunoștințele demonstrează că procesul de predare și învățare a avut loc la individul care a fost expus la acele obiective.

În acest sens mă refer la evaluarea academică, unde ceea ce contează este să se verifice și/sau să se constate, prin diverse instrumente calitative sau cantitative, că elevul a dobândit noi competențe, abilități, capacități, metode și tehnici, precum și „calitatea educațională” a instruirii sale, care îi vor permite să aibă performanțe pentru binele comunității, în folosul personal, al performanței profesionale și al disciplinei.

Există diferite tipuri de clasificare care pot fi aplicate evaluării, dar din punct de vedere al diferitelor momente în care acestea apar, putem menționa:

• Evaluarea inițială, al cărei obiectiv este acela de a afla ce pregătire are un elev pentru a accede la un nivel de învățământ superior celui la care se află în prezent. Pentru a realiza această evaluare, profesorul trebuie să cunoască elevul în detaliu, pentru a adapta activitatea, a elabora designul pedagogic și chiar a estima nivelul de dificultate care va fi propus în cadrul acesteia.
• Evaluarea formativă este cea care are rolul de a verifica dacă procesul de predare-învățare a avut loc, înainte de a fi prezentată evaluarea sumativă. Are un aspect conotativ de pro-feedback activ. Lucrând la o astfel de evaluare, profesorul are posibilitatea de a rectifica proiectul implementat la clasă pe parcursul implementării sale.
• Evaluarea sumativă este cea aplicată la sfârșitul unei anumite perioade sau la sfârșitul unui anumit tip de unitate tematică. Ea are caracteristica de a fi măsurabilă, având în vedere că fiecărui elev care se supune acestui tip de evaluare i se atribuie un număr pe o anumită scală, care se presupune că reflectă învățarea dobândită; cu toate acestea, în majoritatea centrelor și sistemelor educaționale, acest număr atribuit este subiectiv, deoarece nu demonstrează dacă cunoștințele învățate pot fi efectiv legate de sfera socială. Această evaluare face posibilă evaluarea nu numai a elevului, ci și a proiectului educațional care a fost realizat.

În Mexic, educația este considerată laică și gratuită, iar toți copiii au dreptul de a o primi, așa cum este reglementat în Constituția politică a Statelor Unite Mexicane. Articolul 3 din Constituție menționează, de asemenea, că educația trebuie să fie obligatorie. Învățământul preșcolar face acum parte din acest învățământ obligatoriu.

Comunitatea educațională

Comunitatea educațională este înțeleasă, de exemplu în Venezuela, ca un spațiu democratic, social, comunitar, organizat, participativ, cooperant, protagonist și solidar, în care membrii săi acționează în procesul de educație cetățenească (Legea organică a educației, art. 20)

O comunitate educațională este, potrivit Dr. C. Argelia Fernández Díaz, o comunitate educativă. C Algeria Fernández Díaz-, integrarea agenților de socializare atunci când școala implică în proiecția și activitatea educativă părinți, vecini, persoane care provin din alte instituții reprezentând diferitele ramuri ale cunoașterii umane și din organizații politice și de masă, ca forțe concludente în procesul de predare educațională care se proiectează în diferitele centre educaționale, ceea ce facilitează un schimb de învățare bazat pe nevoi educaționale reciproce, și anume, nevoile procesului pedagogic care se desfășoară în centrele educaționale și nevoile educaționale și culturale ale membrilor comunității.

Principii de concepție a comunității educaționale

• Solidaritate: Bazată pe împărtășirea ideilor, intereselor și nevoilor în mod colectiv, depășind comportamentele egoiste și individualiste în desfășurarea proceselor de fond și a faptelor educative.
• Cooperare: Generator de colaborare în activitatea ce urmează a fi desfășurată în echipă, delegând funcții, asumându-și angajamente în funcție de nevoile și realitatea înconjurătoare.
• Participare: Prin exercitarea cetățeniei, intervenind activ în planificarea, organizarea, executarea, controlul și evaluarea politicilor educaționale în diferitele spații ale comunității educaționale: clasa, școala și mediul educațional.
• Protagonism: Exercitat prin leadership individual și colectiv ca actori activi în dezbateri, discuții, schimburi de experiență, construirea de cunoștințe legate de organizare, comunicare, cercetare și formare, în care fiecare învață și se transformă prin exercitarea suveranității cognitive.
• Coresponsabilitate: Bazată pe relația dintre membrii comunității educaționale, pentru funcționarea școlii și o guvernare autonomă, umanistă și durabilă, reflectată în împărțirea responsabilităților pentru funcționarea școlii în aspecte legate de organizare, curriculum, îngrijirea și întreținerea spațiilor fizice și managementul comun și orizontal, participare și sentiment de apartenență.
• Autogestiune: se bazează pe capacitatea comunității educaționale de a defini ce vrea și cum să facă acest lucru în mod colectiv și organizat, aducând beneficii tuturor într-un mod corect, echitabil și productiv, cu participarea articulată a statului-familie-societate-comunitate, pentru binele comun.

Vezi și

• Calitatea educației

Legături externe

• .ISBN 92-9189-037-5.
  • Articole despre calitatea educației și acreditare
  • Revista Iberoamericana de Educación
  • Revista de Educación en línea del MEC (Spania)
  • Educación sin fronteras
  • Educația fără frontiere
  • Educația fără frontiere

  .

  • Campania globală pentru educație
  • Directorul portalurilor educaționale
  • Site-ul revistei Școala
  • Pagina de orientare a Ministerului Educației (Spania)
  • EducaRed, portal de resurse pentru comunitatea educațională
  • Platforma de administrare și management educațional (Chile)
  • Portal educațional al statului argentinian
• Portal Educativo del Estado Argentino

Portal educațional al statului argentinian