Diagnostic
În diagnosticarea oricărei forme de distrofie musculară, un medic începe, de obicei, prin a face un istoric al pacientului și al familiei și prin efectuarea unui examen fizic. Medicii pot găsi pseudohipertrofie, deviație a coloanei lombare, anomalii ale mersului și mai multe grade de reflexe musculare diminuate.
Se pot învăța multe din aceste observații, inclusiv modelul de slăbiciune. Anamneza și examenul fizic al pacientului contribuie foarte mult la stabilirea diagnosticului, chiar înainte de a se face orice teste de diagnostic complicate.
Cardiomiopatia la pacienții cu DMD poate fi asociată și cu anomalii de conducere. Un medic poate observa modificări caracteristice într-o electrocardiogramă. De asemenea, modificările structurale ale inimii, ca și boala valvulară a inimii (care afectează în special valva mitrală atunci când apare) pot fi detectate prin ecocardiografie. Prin urmare, electrocardiograma, imagistica neinvazivă cu ecocardiografie sau RMN-ul cardiac sunt esențiale, împreună cu consultarea unui cardiolog.
CK și alte niveluri enzimatice
La începutul procesului de diagnosticare, medicii solicită adesea un test de sânge numit nivel de CK. CK reprezintă creatin-kinaza, o enzimă care se scurge din mușchii deteriorați. Atunci când se găsesc niveluri ridicate de CK într-o probă de sânge, înseamnă, de obicei, că mușchiul este dezintegrat de un proces anormal, cum ar fi o distrofie musculară sau o inflamație. Un nivel foarte ridicat de CK sugerează că mușchii înșiși (și nu nervii care îi controlează) sunt cauza probabilă a slăbiciunii, deși nu indică exact ce tip de afecțiune musculară ar putea avea loc. Niveluri ridicate de CK pot fi găsite înainte de apariția simptomelor, chiar și la nou-născuții afectați de DMD.
Nivelul de CK atinge un vârf (de 10 până la 20 de ori valoarea limită superioară) până la vârsta de 2 ani, apoi scade progresiv cu o rată de 25% pe an, revenind în cele din urmă la nivelul normal atunci când o cantitate considerabilă de țesut muscular a fost înlocuită cu grăsime și țesut cicatricial/fibrotic.
Testări genetice
Testările genetice implică analiza ADN-ului oricăror celule (de obicei se folosesc celule sanguine) pentru a vedea dacă există o mutație în gena distrofinei și, dacă da, unde anume are loc aceasta. Astfel de teste ADN pentru mutații ale distrofinei sunt disponibile pe scară largă în Statele Unite. Medicul sau consilierul genetic de la MDA Care Center vă poate oferi mai multe informații despre opțiunile de testare. Și, pentru mai multe informații despre obținerea unui diagnostic genetic definitiv, consultați The Genie’s Out of the Bottle: Testarea genetică în secolul 21.
De obicei, diagnosticul genetic este indicat pentru pacienții cu niveluri serice crescute de CK și constatări clinice de distrofinopatie. Diagnosticul este confirmat dacă se identifică o mutație a genei DMD. Analiza genetică este îndreptată mai întâi spre găsirea mutațiilor de deleție/duplicare mari (70% până la 80% din cazuri prezintă acest tip de mutații). Dacă analiza genetică inițială este negativă, urmează analiza mutațiilor genei de deleție/duplicare mică și microdelegare.
Rudele de sex feminin ale bărbaților și băieților cu DMD pot fi supuse unui test ADN pentru a vedea dacă sunt purtătoare ale bolii. Femeile care sunt purtătoare de DMD pot transmite boala fiilor lor și statutul lor de purtătoare fiicelor lor. Într-o minoritate de cazuri, fetele și femeile care sunt purtătoare de DMD pot prezenta ele însele simptome de DMD, cum ar fi slăbiciune musculară și probleme cardiace. Este posibil ca aceste simptome să nu apară până la vârsta adultă (a se vedea Cauze/Ereditate).
Câteva medicamente experimentale aflate în prezent în curs de dezvoltare pentru a trata DMD necesită cunoașterea mutației genetice precise a unei persoane, astfel încât testarea genetică a devenit importantă nu numai pentru diagnosticare, ci posibil și pentru tratamentele viitoare.
Biopsie musculară
Pentru a obține mai multe informații, un medic poate solicita o biopsie musculară, îndepărtarea chirurgicală a unei mici mostre de mușchi de la pacient. Examinând această mostră, medicii pot spune foarte multe despre ceea ce se întâmplă de fapt în interiorul mușchilor. Cu toate acestea, biopsia musculară este rareori necesară în epoca modernă, deoarece aproape toți pacienții sunt diagnosticați cu ajutorul testelor genetice.
Tehnicile moderne pot folosi biopsia pentru a distinge distrofiile musculare de afecțiunile inflamatorii și de alte afecțiuni, precum și pentru a distinge între diferitele forme de distrofie musculară. De exemplu, cantitatea de proteină distrofină funcțională găsită într-o probă de biopsie musculară pune în lumină dacă evoluția bolii este probabil să fie DMD, fără distrofină prezentă, sau distrofia musculară Becker (BMD), mai ușoară, cu prezența unei distrofine parțial funcționale.
Demonstrațiile histologice (legate de țesut) ale unei miopatii pot fi observate de la naștere în rândul copiilor de sex masculin cu DMD. Deși nu se efectuează în mod obișnuit, biopsia endomiocardică (stratul celular intern al inimii) arată o distribuție variabilă a distrofinei în cardiomiocite (celulele musculare ale inimii).
În comparație cu DMD, BMD are de obicei o vârstă de debut mai târzie (de la 5 la 60 de ani). Afectarea clinică tinde să fie mai ușoară, cu un anumit grad de forță reținută.1 Pacienții cu BMD rămân ambulatori cel puțin până la vârsta de 16 ani și, în unele cazuri, până la vârsta adultă. Contractele și tulburările cognitive sunt mai puțin frecvente și mai puțin severe la pacienții cu BMD în comparație cu pacienții cu DMD. Nivelurile de CK sunt de obicei crescute de cinci ori sau mai mult la pacienții cu BMD. Implicarea cardiacă în BMD este adesea predominantă. Pacienții cu BMD trăiesc de obicei după vârsta de 30 de ani.
Dacă suspiciunea de DMD rămâne ridicată în ciuda analizei genetice negative, se efectuează detectarea distrofinei prin tehnica western blot sau colorarea cu anticorpi selectivi în țesutul derivat dintr-o biopsie musculară. Western blot este util pentru a prezice severitatea bolii, deoarece cantitatea de distrofină prezentă în analiză este legată de prezentarea clinică. Mai puțin de 5% din cantitatea normală de distrofină este legată de DMD, un nivel între 5% și 20% din normal este legat de boala intermediară, iar mai mult de 20% din nivelul normal este legat de BMD.2,3
- Bradley, W. G., Jones, M. Z., Mussini, J. -M & & Fawcett, P. R. W. W. Becker-type muscular dystrophy. Muscle Nerve (1978). doi:10.1002/mus.880010204
- Hoffman, E. P. et al. Characterization of dystrophin in muscle-biopsy specimens from muscle-biopsy patients with Duchenne’s or Becker’s muscular dystrophy. N. Engl. J. Med. (1988). doi:10.1056/NEJM198805263182104
- Hoffman, E. P. et al. Improved diagnosis of Becker muscular dystrophy by dystrophin testing. Neurology (2012). doi:10.1212/wnl.39.8.1011
.