Moise îi acordă lui Iosif mai mult timp în Geneza decât oricărui alt personaj – un fapt surprinzător având în vedere semnificația celorlalte personaje principale din Geneza: Adam, Noe și patriarhii Avraam, Isaac și Iacov. Această proeminență este și mai frapantă având în vedere aparenta insignifianță a lui Iosif în restul Scripturii.
Ce facem atunci cu povestea lui Iosif? De ce este atât de proeminentă în Geneza?
Mulți creștini nu reușesc să observe modul în care povestea lui Iosif contribuie la narațiunea Genezei și la istoria răscumpărării în general. În cadrul cercurilor reformate, predicatorii îl folosesc adesea pe Iosif doar pentru a ilustra modul în care suveranitatea divină și responsabilitatea umană se intersectează, concentrându-se aproape exclusiv pe Geneza 50:20: „Ceea ce tu ai vrut să fie rău, Dumnezeu a vrut să fie bine”. Cu siguranță, suntem meniți să citim viața lui Iosif în lumina acestui verset. Suveranitatea lui Dumnezeu este o temă majoră în Geneza 37-50, iar Iosif însuși intenționează ca noi să-i interpretăm viața în lumina providenței lui Dumnezeu (cf. Gen. 45:1-9).
Dar reducerea poveștii la o ilustrare a doctrinei compatibilismului ratează contribuția bogată pe care viața lui Iosif o aduce la firul poveștii din Scriptură. Suveranitatea lui Dumnezeu figurează în mare măsură în povestea lui Iosif pentru că Dumnezeu vrea ca noi să vedem cum se pune în situații imposibile și totuși găsește o cale de a-și ține promisiunile din legământ. Iosif evidențiază modul în care providența lui Dumnezeu asigură promisiunile lui Dumnezeu.
În această lumină, putem vedea cum Iosif contribuie în mod unic la cartea de deschidere a Scripturii.
Menințări rezolvate
Genesa consemnează o serie de amenințări recurente care pun în pericol supraviețuirea și puritatea liniei legământului. În capitolele 37-50, toate amenințările converg, creând o situație imposibil de rezolvat pentru Iacov și copiii săi:
- Diviziunea și violența în familie, care amintesc de Cain și Abel, amenință supraviețuirea seminției. (Gen. 37; cf. Gen. 4)
- Neprihănirea și căsătoriile mixte cu națiuni străine amenință puritatea seminței. (Gen. 38; cf. Gen. 12:10-20)
- Fometea globală pune în pericol întreaga linie a legământului. (Gen. 42:1-2; cf. Gen. 3:17-19; 12:10; 26:1)
Și totuși Dumnezeu îl folosește pe Iosif pentru a rezolva fiecare dintre aceste probleme recurente în familia lui Avraam:
- În loc să se răzbune, Iosif se împacă cu frații săi și restabilește unitatea familiei prin extinderea iertării. (Gen. 45:1-15)
- Josef își stabilește familia în Gosen, protejându-i de influența culturală străină. Protejat de prejudecățile egiptenilor (Gen. 46:33-34), Israel se dezvoltă ca națiune fără pericolele reprezentate de căsătoriile mixte cu popoarele străine.
- Josef își salvează familia (și lumea) în mijlocul unei foamete severe prin înțelepciune și geniu administrativ. (Gen. 41:25-35; 47:13-26)
Prin Iosif, Dumnezeu inversează blestemul – desființând violența prin iertare, nedreptatea prin neprihănire și foamea prin înțelepciune.
Promisiuni împlinite
În plus, Geneza 37-50 consemnează modul în care Dumnezeu își împlinește (în parte) promisiunile făcute lui Avraam (cf. Gen. 12:1-3).
Prin Iosif, Iahve binecuvântează națiunile. Potifar îl numește pe Iosif ca administrator al casei sale; apoi Dumnezeu îl binecuvântează pe Potifar din cauza lui Iosif (Gen. 39:4-5). Mai târziu, îl găsim din nou pe Iosif stabilit peste casa lui Faraon (Gen. 41:40). Rezultatul este același: Iosif binecuvântează națiunile prin furnizarea de grâne în timpul unei foamete severe, mai întâi pentru Egipt (Gen. 41:56), apoi pentru tot pământul (Gen. 41:57).
Dumnezeu se folosește de asemenea de Iosif pentru a-și împlini promisiunea de a înmulți sămânța lui Avraam. Odată ce Iosif își stabilește familia în Gosen, familia lui Avraam este „roditoare și se înmulțește foarte mult” (Gen. 47:27). Cuvintele „roditor și înmulțit” apar pe tot parcursul Genezei, dar acest caz este unic. Anterior, Dumnezeu fie a poruncit oamenilor să fie roditori și să se înmulțească (Gen. 1:28; 9:1, 7; 35:11), fie a promis că așa va fi (Gen. 16:10; 17:2, 6; 22:17; 26:4, 24). Dar acum, pentru prima dată, rodnicia și înmulțirea sunt o realitate – un indicativ. Sub conducerea lui Iosif, sămânța lui Avraam înflorește.
Inclusiv promisiunea de regalitate se împlinește cu Iosif. Prevăzând locul lui Iosif la curtea egipteană, visele lui Iosif anticipează poziția sa regală. Chiar și „haina lui de multe culori” este un veșmânt regal (cf. 2 Sam. 13:18). La începutul cărții Geneza 37, cititorii au așteptat – în mod profetic, tipologic și prin promisiunea legământului – sosirea unei semințe regale prin linia lui Avraam (Gen. 17:6, 16; 35:11). Acum, în primele versete ale ultimei secțiuni a cărții, introducerea lui Iosif sporește această anticipare. Cititorii care își amintesc aceste promisiuni nu se pot abține să nu se întrebe: „Ești tu cel care va veni, sau ar trebui să ne așteptăm la un altul?”
În consecință, ascensiunea ulterioară a lui Iosif la curtea regală nu este doar o dovadă a faptului că Dumnezeu justifică credincioșia lui Iosif. Este o dovadă tangibilă a angajamentului neclintit al lui Dumnezeu de a restabili conducerea umană prin intermediul unui fiu al lui Avraam. Dumnezeu i-a promis lui Avraam o dinastie, o sămânță regală. Iosif este primul din acea sămânță, un nou Adam care mijlocește binecuvântările lui Dumnezeu pentru națiuni – un fiu iubit și un rege slujitor.
Ce legătură au toate acestea cu providența divină? În timp ce Moise îl menține pe Iosif în centrul scenei în Geneza 37-50, actorul principal este Dumnezeu însuși. Povestea nu este doar despre cum Iosif împlinește promisiunile abrahamice, ci despre cum Iahve își respectă legământul și își îndeplinește promisiunile printr-o sămânță respinsă, dar regală. Legământul este sigur în mâinile Dumnezeului care poate orchestra în mod suveran acțiunile oamenilor răi pentru scopurile Sale bune (Gen 50:20). Prin Iosif, Dumnezeu inversează blestemul și își împlinește promisiunile făcute lui Avraam.
Povestea lui Iosif nu este doar ultimul punct din Geneza, ci și rezolvarea poveștii Genezei. Geneza îi poartă pe cititori într-o călătorie de la fratricid la iertare, de la foamete la ospăț și de la promisiune la împlinire.
Este Iosif un „tip” al lui Hristos?
Aceste observații ridică întrebarea dacă Iosif este un „tip” – o prefigurare intenționată în mod divin – al lui Mesia. Majoritatea interpreților de-a lungul istoriei bisericii au afirmat că Iosif este un tip al lui Hristos – remarcând mai multe corespondențe evidente între cele două personaje. Iosif este un fiu favorit, respins de frații săi, și totuși, prin credincioșie și suferință, urcă pe cel mai înalt tron din țară.
Dar aceste asemănări nu sunt singurele puncte de contact între Iosif și Isus. Mai precis, viața lui Iosif anticipează viața lui Mesia, deoarece Dumnezeu se folosește de el pentru a împlini promisiunile legământului și pentru a anula efectele blestemului.
În mod interesant, însăși Geneza sugerează că Iosif este un tip în binecuvântarea lui Iacov pentru Iuda: „Iuda, frații tăi te vor lăuda; mâna ta va fi pe gâtul vrăjmașilor tăi; fiii tatălui tău se vor pleca înaintea ta” (Gen. 49:8).
Jacob îl descrie pe regele care va veni din Iuda cu imagini care seamănă foarte mult cu narațiunea lui Iosif. Frații lui Iuda îl vor lăuda și chiar se vor „închina” în fața lui – același cuvânt folosit de trei ori când frații s-au închinat în fața lui Iosif în vis (Gen. 37:7, 9, 9, 10) și de alte trei ori când s-au închinat în fața lui la curtea egipteană (Gen. 42:4; 43:26, 28). Într-adevăr, imaginea celor 11 frați „plecându-se” în fața fratelui lor regal din Geneza 49:8 se citește ca un rezumat al poveștii precedente despre Iosif. Această asemănare este deliberată. Când ne întrebăm cum va arăta Mesia care va veni, avem un răspuns oferit în cuvintele lui Iacov – el va arăta ca Iosif.
Acest verset nu este prima dată când Iosif și Iuda au fost strâns legați. De fapt, de-a lungul povestirii, Moise i-a juxtapus pe acești doi indivizi. Ei domină cele trei momente cele mai critice ale poveștii lui Iosif: începutul ei (Gen 38 și 39), punctul culminant (Gen 44 și 45) și profeția lui Iacov (Gen 49) – piatra de hotar atât a poveștii lui Iosif, cât și a întregii cărți Geneza. Poveștile lui Iosif și ale lui Iuda sunt întrepătrunse. Profeția lui Iacov arată că amândoi îl prefigurează pe viitorul rege al lui Israel.
Desenind o linie tipologică de la Iosif la viitorul rege din Iuda, Moise pliază în mod explicit narațiunea lui Iosif în povestea mai amplă a lui Israel, care va culmina cu Mesia. Această asociere informează retrospectiv lectura noastră a povestirii. Pentru a se asigura că cititorii săi îl văd pe Iosif ca pe o figură regală cu semnificație escatologică, Moise face acum această precizare în mod clar. Relatarea lui Iosif nu este un scop în sine. Este un model pentru lucrarea lui Dumnezeu în viitor.
Ecoana viitorului
Genesa 37-50 nu este doar despre providența lui Dumnezeu; este, de asemenea, despre promisiunile Sale. Dumnezeu îl folosește pe Iosif pentru a întoarce înapoi efectele blestemului și pentru a împlini, în parte, promisiunile făcute lui Avraam. El adună toate șansele împotriva sa și apoi își demonstrează puterea folosindu-se de un sclav întemnițat și exilat de propria familie.
Poate că Moise dedică atât de mult timp lui Iosif pentru a ne arăta că Dumnezeu poate realiza imposibilul chiar și prin intermediul unui evreu aparent nesemnificativ respins de propriii săi frați. Poate că Moise dedică atât de mult timp lui Iosif pentru ca poporul său să anticipeze venirea unui Iosif care va inversa în sfârșit și complet blestemul și va împlini promisiunile.
Povestea lui Iosif este povestea întregii Biblii. Este povestea gloriei prin suferință, a exaltării prin umilință. Este povestea crucii și a coroanei.
.