Hedonismul este acel curent filozofic care propune obținerea plăcerii ca scop suprem de atins prin identificarea acesteia cu binele.
Current filozofic care promovează plăcerea ca scop suprem, asociind-o direct cu binele
Adică, pentru hedoniști, cum sunt numiți cei care susțin această filozofie de viață, plăcerea este scopul suprem al vieții și, prin urmare, își vor orienta întreaga existență spre urmărirea plăcerii și suprimarea unei chestiuni care se opune cu siguranță plăcerii: durerea.
Potrivit hedonismului, tot ceea ce face omul se dovedește a fi un mijloc pentru a obține altceva, numai plăcerea omul o va căuta de dragul ei.
Maximele vieții hedoniste: a se bucura și a se bucura
Viața hedonistă presupune, printre alte aspecte și precepte: să-și facă timp pentru plăcere, să se răsfețe la nevoie, să încerce să nu raționalizeze atât de mult emoțiile atunci când acestea sunt plăcute, ci să se bucure de ele și atât, și să încurajeze curiozitatea.
Între timp, ambiguitatea pe care o prezintă per se conceptul de plăcere generează ca în multe ocazii gânditorii și gândurile care vorbesc într-un fel despre primatul plăcerii să fie plasate sub mantia hedonismului, deși uneori nu coincid cu acest curent etic.
Tipuri de hedonism, în special epicureismul
Există două categorii de hedonism, hedonismul etic și hedonismul psihologic.
Școala cirenaică fondată de Aristip din Cirene, între secolele IV și III î.Hr. B.C. este una dintre școlile clasice de hedonism. Potrivit lui Cyrene, plăcerea este cel mai înalt bun la care orice ființă umană ar trebui să aspire să ajungă și, prin urmare, el a fost un remarcabil promotor al satisfacțiilor corporale în detrimentul celor mentale și spirituale.
O altă școală clasică care susține hedonismul este însă epicureismul, care asociază plăcerea cu liniștea și susține că în dobândirea imediată a plăcerii este posibilă reducerea dorinței.
Epicureismul este considerat, fără îndoială, reprezentantul cel mai emblematic al acestui curent filosofic. Între timp, filosoful grec Epicur este recunoscut ca fiind părintele și fondatorul. Acest gânditor grec a trăit între secolele al IV-lea și al III-lea î.Hr.
Maxima sa se învârtea în jurul gândului că plăcerea simțurilor și eradicarea durerii, care se realizează prin rațiune și prudență, sunt scopurile fundamentale ale existenței. Acțiunile și, bineînțeles, și omisiunile trebuie să se îndrepte spre ele, pentru ca ființele umane să atingă fericirea.
Epicurus le recomanda adepților săi să satisfacă mai întâi acele dorințe care sunt necesare pentru a putea trăi și apoi pe cele care sunt, de asemenea, naturale, dar nu indispensabile, cum ar fi manifestările artistice, expresiile sexuale, interacțiunile sociale, printre altele.
Epicurus spunea însă că acestea nu trebuie să domine persoana în nici un fel.
Pe de altă parte, el a susținut că dorințele legate de puterea politică și de faimă sunt efemere și, prin urmare, nu ar trebui să fie luate în considerare înainte de cele menționate mai sus.
De asemenea, el a recomandat să nu ne temem de moarte pentru că ea nu produce senzații în cei atinși de ea și a abordat alte probleme care l-au preocupat întotdeauna pe om, cum ar fi mâncarea și timpul, spunând că primele și cele mai bune sunt cele mai gustoase, iar cel mai bun timp va fi cel care produce cea mai mare plăcere.
Epicurus a fondat o școală foarte faimoasă în capitala Greciei, Atena, numită Grădina, unde se întâlnea cu discipolii, iar ideea de a fi amplasată într-o grădină nu era capricioasă, ci era legată de o altă maximă pe care Epicur a răspândit-o despre iubirea naturii mai presus de orice.
Principala diferență între cele două curente hedoniste menționate este că primul din Cyrene avea o abordare mai egoistă, deoarece căuta să pună interesele personale pe primul loc.
Legătură cu utilitarismul
O versiune mai modernă a hedonismului a apărut în secolul al XVIII-lea, în Anglia, condusă de diverși filozofi britanici, precum Jeremy Bentham și John Stuart Mill, printre alții, care propuneau și ei plăcerea ca scop suprem, deși urmărirea ei trebuie întotdeauna ajustată la beneficiul societății, pentru că plăcerea maximă presupune să nu-l uiți niciodată pe celălalt.
Majoritatea religiilor condamnă hedonismul ca fiind preeminent imoral și ca îndepărtând accentul de la dogmele lor principale.
Creștinismul, de exemplu, îl condamnă pentru că intră în conflict cu dogma sa principală: mai presus de toate și mai presus de toate să îl iubești pe Dumnezeu și pe aproapele.
Creștinismul, de exemplu, îl condamnă pentru că intră în conflict cu dogma sa principală: mai presus de toate și mai presus de toate să îl iubești pe Dumnezeu și pe aproapele.