O revoltă pașnică împotriva președintelui Siriei, în urmă cu 10 ani, s-a transformat într-un război civil la scară largă. Conflictul s-a soldat cu peste 380.000 de morți, a devastat orașe și a atras în alte țări.
Cum a început războiul sirian?
Chiar înainte de începerea conflictului, mulți sirieni se plângeau de rata ridicată a șomajului, de corupție și de lipsa de libertate politică sub conducerea președintelui Bashar al-Assad, care i-a succedat tatălui său, Hafez, după ce acesta a murit în 2000.
În martie 2011, demonstrații pro-democrație au izbucnit în orașul Deraa din sudul țării, inspirate de revoltele din țările vecine împotriva conducătorilor represivi.
Când guvernul sirian a folosit forța mortală pentru a zdrobi disidența, protestele care cereau demisia președintelui au izbucnit la nivel național.
Dezvoltarea s-a extins, iar represiunea s-a intensificat. Susținătorii opoziției au luat armele, mai întâi pentru a se apăra și mai târziu pentru a scăpa zonele lor de forțele de securitate. Domnul Assad a promis să zdrobească ceea ce a numit „terorismul susținut de străini”.
Violențele au escaladat rapid, iar țara a intrat în război civil. Sute de grupuri de rebeli au apărut și nu a durat mult până când conflictul a devenit mai mult decât o bătălie între sirieni pentru sau împotriva dlui Assad. Puterile străine au început să ia atitudine, trimițând bani, armament și luptători și, pe măsură ce haosul se înrăutățea, au început să se implice organizații jihadiste extremiste cu obiective proprii, precum gruparea Stat Islamic (SI) și al-Qaeda. Acest lucru a adâncit îngrijorarea în rândul comunității internaționale, care le-a văzut ca pe o amenințare majoră.
Kurzii sirieni, care doresc dreptul la autoguvernare, dar nu au luptat împotriva forțelor domnului Assad, au adăugat o altă dimensiune conflictului.
Câți oameni au murit?
Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR), un grup de monitorizare cu sediul în Marea Britanie care dispune de o rețea de surse pe teren, a documentat moartea a 387.118 persoane până în decembrie 2020, printre care 116.911 civili.
Numărul nu a inclus 205.300 de persoane despre care a spus că sunt dispărute și presupuse moarte, inclusiv 88.000 de civili despre care se crede că au murit din cauza torturii în închisorile administrate de guvern.
Un alt grup de monitorizare, Centrul de documentare a încălcărilor, care se bazează pe informații de la activiști din întreaga țară, a înregistrat ceea ce consideră a fi încălcări ale dreptului umanitar internațional și ale legislației privind drepturile omului, inclusiv atacuri asupra civililor.
Acesta a documentat 226.374 de decese legate de luptă, inclusiv 135.634 de civili, până în decembrie 2020.
Peste 12.000 de copii au fost uciși sau răniți, potrivit agenției ONU pentru copii Unicef.
Cine este implicat?
Principalii susținători ai guvernului au fost Rusia și Iranul, în timp ce Turcia, puterile occidentale și mai multe state arabe din Golf au sprijinit opoziția în diferite grade în ultimul deceniu.
Rusia – care avea baze militare în Siria înainte de război – a lansat o campanie aeriană în sprijinul dlui Assad în 2015, care a fost crucială pentru a schimba cursul războiului în favoarea guvernului.
Armata rusă spune că loviturile sale vizează doar „teroriștii”, dar activiștii spun că acestea ucid în mod regulat rebelii și civilii tradiționali.
Se crede că Iranul a desfășurat sute de trupe și a cheltuit miliarde de dolari pentru a-l ajuta pe domnul Assad.
Mii de milițieni musulmani șiiți înarmați, instruiți și finanțați de Iran – majoritatea din mișcarea Hezbollah din Liban, dar și din Irak, Afganistan și Yemen – au luptat, de asemenea, alături de armata siriană.
SUA, Marea Britanie și Franța au oferit inițial sprijin pentru ceea ce au considerat grupuri rebele „moderate”. Dar au prioritizat asistența neletală de când jihadiștii au devenit forța dominantă în cadrul opoziției armate.
O coaliție globală condusă de SUA a efectuat, de asemenea, lovituri aeriene și a desfășurat forțe speciale în Siria începând din 2014 pentru a ajuta o alianță de miliții kurde și arabe numită Forțele Democratice Siriene (FDS) să captureze teritoriul deținut cândva de militanții SI în nord-estul țării.
Turcia este un susținător major al opoziției, dar accentul său a fost pus pe utilizarea facțiunilor rebele pentru a limita miliția kurdă YPG care domină SDF, acuzând-o că este o extensie a unui grup rebel kurd interzis în Turcia.
Trupele turcești și rebelii aliați au cucerit întinderi de teritoriu de-a lungul graniței de nord a Siriei și au intervenit pentru a opri un asalt total al forțelor guvernamentale asupra ultimului bastion al opoziției, Idlib.
Arabia Saudită, care dorește să contracareze influența iraniană, i-a înarmat și finanțat pe rebeli la începutul războiului, la fel ca și rivalul regatului din Golf, Qatar.
Israelul, între timp, a fost atât de îngrijorat de ceea ce numește „înrădăcinarea militară” a Iranului în Siria și de transporturile de arme iraniene către Hezbollah și alte miliții șiite, încât a efectuat atacuri aeriene cu o frecvență din ce în ce mai mare în încercarea de a le zădărnici.
Cum a fost afectată țara?
Pe lângă faptul că a provocat sute de mii de morți, mai mult de 2,1 milioane de civili au suferit răni sau dizabilități permanente ca urmare a conflictului, potrivit SOHR.
Mai mult de jumătate din populația siriană de 22 de milioane de locuitori de dinaintea războiului și-au părăsit casele. Aproximativ 6,7 milioane sunt strămutați în interiorul țării, mulți dintre ei trăind în tabere, în timp ce alte 5,6 milioane sunt înregistrați ca refugiați în străinătate. Țările vecine, Libanul, Iordania și Turcia, care găzduiesc 93% dintre aceștia, s-au luptat pentru a face față unuia dintre cele mai mari exoduri de refugiați din istoria recentă. Un milion de copii sirieni refugiați s-au născut în exil.
În ianuarie 2021, 13,4 milioane de persoane din interiorul Siriei aveau nevoie de o anumită formă de asistență umanitară, dintre care 6 milioane în nevoie acută, potrivit ONU. Peste 12 milioane de persoane se luptau să găsească suficientă hrană în fiecare zi, iar jumătate de milion de copii sufereau de malnutriție cronică.
În ultimul an, criza umanitară a fost agravată de o recesiune economică fără precedent, în urma căreia valoarea monedei siriene a scăzut drastic, iar prețurile alimentelor au atins maxime istorice. În plus, țara a suferit o epidemie de Covid-19, a cărei amploare reală nu este cunoscută din cauza capacității limitate de testare și a unui sistem de sănătate devastat.
Cartiere întregi și infrastructura vitală din întreaga țară rămân, de asemenea, în ruine după un deceniu de lupte. Analiza prin satelit a ONU a sugerat că peste 35.000 de structuri au fost avariate sau distruse numai în orașul Alep înainte ca acesta să fie recucerit de către guvern la sfârșitul anului 2016.
Și, în ciuda statutului lor protejat, 595 de atacuri asupra a 350 de unități medicale separate au fost documentate de Physicians for Human Rights până în martie 2020, ceea ce a dus la moartea a 923 de membri ai personalului medical. Astfel de atacuri au lăsat doar jumătate din spitalele din țară pe deplin funcționale.
Major parte din bogatul patrimoniu cultural al Siriei a fost, de asemenea, distrus. Toate cele șase situri ale Patrimoniului Mondial UNESCO ale țării au fost deteriorate în mod semnificativ, militanții SI aruncând în mod deliberat în aer părți din orașul antic Palmyra.
Investigatorii ONU privind crimele de război au acuzat toate părțile de săvârșirea „celor mai odioase încălcări”. „Sirienii”, se arată în ultimul lor raport, „au suferit vaste bombardamente aeriene asupra unor zone dens populate; au îndurat atacuri cu arme chimice și asedii moderne în care autorii au înfometat în mod deliberat populația de-a lungul unor scenarii medievale și restricții de neiertat și rușinoase asupra ajutorului umanitar”.
Cine controlează acum țara?
Guvernul a recâștigat controlul asupra celor mai mari orașe siriene, dar părți mari ale țării sunt încă deținute de rebeli, jihadiști și de FDS conduse de kurzi.
Ultimul bastion rămas al opoziției se află în provincia nord-vestică Idlib și în părțile adiacente din nordul provinciei Hama și vestul provinciei Alep.
Regiunea este dominată de o alianță jihadistă numită Hayat Tahrir al-Sham (HTS), dar găzduiește, de asemenea, facțiuni rebele principale. Se estimează că aproximativ 2,7 milioane de persoane strămutate, inclusiv un milion de copii, trăiesc acolo, multe dintre ele în condiții dezastruoase în tabere.
În martie 2020, Rusia și Turcia au mediat o încetare a focului pentru a stopa un efort al guvernului de a recuceri Idlib. De atunci a existat un calm relativ, dar acesta s-ar putea rupe în orice moment.
În nord-estul țării, forțele turcești și rebelii sirieni aliați au lansat o ofensivă împotriva FDS în octombrie 2019 pentru a crea o „zonă sigură” liberă de milițiile kurde YPG de-a lungul părții siriene a frontierei, iar de atunci au ocupat o porțiune de 120 km (75 de mile).
Pentru a stopa asaltul, FDS a încheiat un acord cu guvernul sirian prin care armata siriană a revenit în regiunea administrată de kurzi pentru prima dată în ultimii șapte ani. Guvernul a promis că, în cele din urmă, va recăpăta controlul deplin asupra acesteia.
Se va încheia vreodată războiul?
Nu se pare că o va face prea curând, dar toată lumea este de acord că este necesară o soluție politică.
Consiliul de Securitate al ONU a făcut apel la punerea în aplicare a Comunicatului de la Geneva din 2012, care prevede un organism de guvernare de tranziție „format pe baza consimțământului reciproc”.
Nouă runde de negocieri de pace mediate de ONU – cunoscute sub numele de procesul Geneva II – nu au reușit să facă progrese, președintele Assad nefiind aparent dispus să negocieze cu grupurile politice de opoziție care insistă că trebuie să demisioneze ca parte a oricărui acord.
Rusia, Iranul și Turcia au inițiat în 2017 discuții politice paralele cunoscute sub numele de procesul Astana.
În anul următor s-a ajuns la un acord pentru formarea unui comitet format din 150 de membri pentru a scrie o nouă constituție, care să conducă la alegeri libere și corecte, supravegheate de ONU. Dar, în ianuarie 2021, trimisul special al ONU, Geir Pedersen, a deplâns faptul că nici măcar nu începuseră să redacteze vreo reformă.
M. Pedersen a remarcat, de asemenea, că, în condițiile în care cinci armate străine sunt active în Siria, comunitatea internațională nu poate pretinde că soluțiile la conflict sunt doar în mâinile sirienilor.
.