Coreoatetoza kinetică paroxistică (PKC), numită și Diskinezie kinetică paroxistică (PKD), este o tulburare hiperchinetică de mișcare caracterizată prin atacuri de mișcări involuntare, care sunt declanșate de mișcări voluntare bruște. Numărul de atacuri poate varia de la până la douăzeci de ori pe zi, până la mai mult de douăzeci de ori pe zi, atacurile crescând în timpul pubertății și scăzând la vârsta de 20-30 de ani. Mișcările involuntare pot lua mai multe forme, cum ar fi balistica, coreea sau distonia și, de obicei, afectează doar o parte a corpului sau un membru în special. Această tulburare rară afectează doar aproximativ 1 din 150.000 de persoane, PKD reprezentând 86,8% din toate tipurile de diskinezii paroxistice și apare mai des la bărbați decât la femei. Există două tipuri de PKD, primară și secundară. PKD primară poate fi împărțită mai departe în familială și sporadică. PKD familială, ceea ce înseamnă că individul are un istoric familial al acestei afecțiuni, este mai frecventă, dar se întâlnesc și cazuri sporadice. PKD secundară poate fi cauzată de multe alte afecțiuni medicale, cum ar fi scleroza multiplă (SM), accident vascular cerebral, pseudohipoparatiroidism, hipocalcemie, hipoglicemie, hiperglicemie, traumatisme ale sistemului nervos central sau traumatisme ale sistemului nervos periferic. PKD a fost, de asemenea, legată de Sindromul ICCA, în care pacienții au convulsii afebrile în copilărie și apoi dezvoltă coreoatetoză paroxistică mai târziu în viață. Acest fenomen este, de fapt, destul de frecvent, aproximativ 42% dintre persoanele cu PKD raportând un istoric de crize convulsive afebrile în copilărie.