1 iulie 1916 – cea mai sângeroasă zi din istoria armatei britanice; Bătălia de pe Somme
La 1 iulie 1916, în jurul orei 7.30 dimineața, au fost trase fluiere pentru a anunța începutul a ceea ce avea să fie cea mai sângeroasă zi din istoria armatei britanice. „Prietenii” din orașele și localitățile din Marea Britanie și Irlanda, care se oferiseră voluntari împreună cu doar câteva luni înainte, se ridicau din tranșee și se îndreptau încet spre linia frontului german înrădăcinat de-a lungul unei porțiuni de 15 mile din nordul Franței. Până la sfârșitul zilei, 20.000 de bărbați și băieți britanici, canadieni și irlandezi nu vor mai vedea niciodată casa, iar alți 40.000 vor zăcea mutilați și răniți.
Dar, în primul rând, de ce s-a purtat această bătălie din Primul Război Mondial? De luni de zile, francezii suferiseră pierderi severe la Verdum, la est de Paris, așa că Înaltul Comandament Aliat a decis să distragă atenția germanilor atacându-i mai la nord, pe Somme. Comandamentul aliat a emis două obiective foarte clare; primul era de a ușura presiunea asupra armatei franceze de la Verdum prin lansarea unei ofensive combinate britanice și franceze, iar al doilea obiectiv era de a provoca pierderi cât mai mari armatelor germane.
Planul de bătălie prevedea ca britanicii să atace pe un front de 15 mile la nord de Somme, iar cinci divizii franceze să atace pe un front de 8 mile la sud de Somme. În ciuda faptului că luptaseră în războiul de tranșee timp de aproape doi ani, generalii britanici erau atât de încrezători în reușită, încât au ordonat chiar ca un regiment de cavalerie să fie pus în așteptare, pentru a exploata gaura care ar fi fost creată de un atac devastator al infanteriei. Strategia naivă și învechită era că unitățile de cavalerie îi vor alerga pe germanii în fugă.
Bătălia a început cu un bombardament de artilerie de o săptămână asupra liniilor germane, fiind trase în total peste 1,7 milioane de obuze. S-a anticipat că un astfel de bombardament îi va distruge pe germani în tranșeele lor și va sfâșia sârma ghimpată care fusese plasată în față.
Planul Aliaților nu a luat însă în considerare faptul că germanii scufundaseră adăposturi sau buncăre adânci, rezistente la bombe, în care să se refugieze, așa că atunci când a început bombardamentul, soldații germani s-au mutat pur și simplu sub pământ și au așteptat. Când bombardamentul a încetat, germanii, recunoscând că acesta va fi semnalul unui avans al infanteriei, au ieșit din siguranța buncărelor lor și și-au echipat mitralierele pentru a face față britanicilor și francezilor care se apropiau.
Pentru a menține disciplina, diviziilor britanice li s-a ordonat să se îndrepte încet spre liniile germane, ceea ce le-a permis germanilor să aibă timp suficient pentru a ajunge la pozițiile lor defensive. Și pe măsură ce își ocupau pozițiile, așa că mitralierele germane și-au început măturarea mortală și a început măcelul. Câteva unități au reușit să ajungă în tranșeele germane, însă nu în număr suficient, și au fost rapid respinse.
Acesta a fost primul gust al bătăliei pentru noile armate de voluntari ale Marii Britanii, care fuseseră convinse să se înroleze prin afișe patriotice care îl arătau pe Lord Kitchener însuși chemându-i pe oameni la arme. Multe batalioane „Pals” au trecut în acea zi pe front; aceste batalioane fuseseră formate din bărbați din același oraș care se oferiseră voluntari pentru a servi împreună. Au suferit pierderi catastrofale, unități întregi au fost anihilate; timp de săptămâni întregi după aceea, ziarele locale erau pline de liste cu morți și răniți.
Rapoartele din dimineața zilei de 2 iulie includeau recunoașterea faptului că „…atacul britanic a fost respins cu brutalitate”, alte rapoarte ofereau instantanee ale măcelului „…sute de morți erau înșirați ca niște epave aduse de valuri până la o linie de plutire înaltă”, „…ca niște pești prinși în plasă”, „…Unii arătau de parcă se rugau; muriseră în genunchi, iar sârma le împiedicase căderea”.
Armata britanică a suferit 60.000 de pierderi, cu aproape 20.000 de morți: cea mai mare pierdere pe care au suferit-o într-o singură zi. Uciderea a fost fără discriminare de rasă, religie și clasă, mai mult de jumătate dintre ofițerii implicați pierzându-și viața. Regimentul Regal Newfoundland al armatei canadiene a fost aproape nimicit… din cei 680 de oameni care au înaintat în acea zi fatidică, doar 68 au fost disponibili pentru apelul nominal de a doua zi.
Fără descoperirea decisivă, lunile care au urmat s-au transformat într-un blocaj sângeros. O ofensivă reînnoită în septembrie, folosind tancuri pentru prima dată, nu a reușit nici ea să aibă un impact semnificativ.
Ploile abundente din octombrie au transformat câmpurile de luptă în băi de noroi. Bătălia s-a încheiat în cele din urmă la mijlocul lunii noiembrie, Aliații avansând în total 8 km. Britanicii au suferit aproximativ 360.000 de pierderi, la care s-au adăugat 64.000 de soldați din tot Imperiul, francezii aproape 200.000, iar germanii aproximativ 550.000.
Pentru mulți, Bătălia de pe Somme a fost bătălia care a simbolizat adevăratele orori ale războiului și a demonstrat inutilitatea războiului în tranșee. Ani de zile după aceea, cei care au condus campania au primit critici pentru modul în care s-a desfășurat bătălia și pentru cifrele îngrozitoare ale pierderilor suferite – în special comandantul-șef britanic, generalul Douglas Haig, se spune că ar fi tratat cu dispreț viața soldaților. Mulți oameni au găsit greu de justificat cei 125.000 de oameni aliați pierduți pentru fiecare milă câștigată în avans.
