Este greu de perceput cum crede Hobbes că oamenii, așa nesociabili și egoiști cum sunt, se pot aduna pentru a trăi într-o societate. De-a lungul operei sale este destul de clar că filosoful englez crede că oamenii nu sunt născuți pentru a fi sociabili și că nu este în natura lor să caute o viață în comun. Cu toate acestea, el crede cu tărie că, în cele din urmă, vor crea o entitate suverană absolută care să-i guverneze pe toți oamenii. Cum este posibil, atunci, ca oamenii să aleagă să renunțe la drepturile lor și să trăiască sub un suveran care aplică legi și pedepse, în loc să rămână în starea lor de natură, unde sunt liberi să facă și să obțină tot ceea ce doresc? Este unul dintre multele argumente pe care le găsim foarte contradictorii în Leviathan. Cu toate acestea, printr-o analiză mai profundă a acestei opere, este posibil să înțelegem cum are loc această schimbare. Într-adevăr, chiar dacă natura umană este rea și egocentrică, potrivit lui Hobbes, aceasta îi împinge totuși pe oameni spre societate de dragul supraviețuirii. Dacă primul instinct, prima nevoie și primul drept al oamenilor este autoconservarea, indiferent de modul în care aceasta este obținută, ar fi firesc ca oamenii să recunoască în cele din urmă că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru viața lor este să coopereze. Ar fi nedrept față de teoria lui Hobbes să îl caracterizăm pe omul natural ca fiind lipsit de sensibilitate. În Leviathan, oamenii din starea de natură sunt ființe destul de raționale și știu exact ce vor, iar aceștia vor căuta cea mai bună cale de a rămâne în viață și de a-și prelungi supraviețuirea. Acest eseu se va concentra mai întâi asupra modului în care ar fi imposibil pentru oameni să părăsească starea de război a lui Hobbes din cauza naturii lor. Apoi vom vedea cum aceeași natură este exact ceea ce le permite să părăsească acest mediu.
Bărbații au tendința naturală de a obține ceea ce vor, de a face tot ce vor și de a trăi așa cum vor. Principala lor obsesie este autoconservarea și primul lor scop este să rămână în viață. Pentru a reuși în această misiune, ei folosesc orice mijloace pe care le pot folosi, deoarece dreptul de autoconservare este universal, (Tuck, 1993: 326) și, prin urmare, sunt liberi să facă ce vor. Este dreptul natural al omului de a fi liber să facă ceea ce consideră că este bine pentru el și să facă ceea ce îi va permite să rămână în viață. Acest drept „este libertatea pe care o are fiecare om de a-și folosi propria putere, așa cum vrea el însuși, pentru conservarea propriei sale naturi” și, prin urmare, el se află într-o stare de libertate totală de a face „orice lucru pe care, după propria sa judecată și rațiune, îl va concepe ca fiind cel mai potrivit mijloc în acest sens” (Hobbes, 1946: XIV, 84). În starea de natură, avem dreptul de a ne folosi propria putere în scopurile pe care le considerăm bune, deoarece este dreptul nostru natural de a face acest lucru (Pettit, 2008: 105). Acesta „nu este niciodată descris ca fiind obligatoriu” (Barry în Lively și Reeve, 1989: 131), dar este în natura umană să acționăm în propriul interes. Oamenii preferă să fie liberi de orice „impedimente externe”, (Hobbes, 1946: XIV, 84) și dacă li se oferă dreptul de a fi propriii lor „judecători independenți” cu privire la modul în care să își conducă viața (Tuck, 1993: 306), ei nu vor refuza această oportunitate și vor profita de faptul că au un astfel de drept pentru a-și spori puterea și pentru a-și asigura supraviețuirea.
Așa, oamenii sunt complet liberi, deoarece nu există reguli care să le stabilească vreo limită pentru acțiunile lor și nici o autoritate superioară care să îi pedepsească și să îi judece. Hobbes afirmă în Leviathan că anumite legi ale naturii trebuie respectate, „dar nu se poate conta pe ele în starea de natură” (Gough, 1957: 106). „Legea fundamentală a naturii” este „că fiecare om, ar trebui să se străduiască să obțină pacea, în măsura în care speră să o obțină” (Hobbes, 1946: XIV, 85), dar pentru ca această lege să fie aplicată trebuie să existe acorduri sau „legăminte”, iar oamenii trebuie să „își îndeplinească legămintele făcute”, altfel „suntem încă în stare de război” (ibidem: XV, 93). Cu toate acestea, s-a demonstrat că, în cazul în care starea de natură este comparată cu o dilemă a prizonierului, dacă cineva încheie un pact cu ceilalți, atunci dezertarea este întotdeauna cea mai bună alegere (Pettit, 2008: 112; Hampton, 1986). Prin urmare, oamenii nu-și vor respecta niciodată promisiunile în starea de natură, deoarece este mai avantajos să nu o facă.
Fiecare om va căuta întotdeauna să-și sporească puterea și, atâta timp cât va trăi, va dori mai multă putere, bogăție și glorie. Este o greșeală să credem că oamenii în starea de natură acționează ca animalele. Într-adevăr, oamenii nu sunt răi pentru că, deși reacționează la instinctele lor, așa cum fac animalele, ei sunt conduși de pasiunile lor, care sunt în principal gloria și onoarea (Pettit, 2008: 99-100). Este adevărat că autoconservarea este un instinct pe care îl are orice ființă vie, dar oamenii diferă pentru că dragostea lor pentru lucrurile materiale este ceea ce îi motivează să continue în viață. Mai mult, nu există ordine în starea de natură, nu pentru că există comportamente animalice în rândul oamenilor, ci pentru că nu există un standard comun, o valoare sau un principiu obiectiv și o moralitate obiectivă. Astfel, „singurul mod” în care oamenii percep, cunosc, simt sau judecă orice” există în lumea din jurul lor „este în funcție de modul în care îi lovește” (Baumgold în Boucher și Kelly, 2003: 171). Binele și răul, precum și alte categorii morale, se bazează toate pe dorința și aversiunea personală. De asemenea, nu există dreptate sau nedreptate, de fapt, tot ceea ce cineva consideră drept este drept, iar dacă cineva crede contrariul, atunci are și el dreptate (Hobbes, 1946: VI, 31, 33; ibidem: XIII, 83).
În acest mediu, oamenii sunt cu toții egali, au acces la aceleași lucruri și toți sunt capabili să decidă ce este bine sau rău fără excepție. Ei sunt la fel de liberi și, prin urmare, la fel de capabili să folosească orice mijloc pe care îl doresc și care îi va ajuta să obțină ceea ce își doresc. Prin urmare, dorința fiecărui om este accesibilă, iar aceștia își vor dori aceleași lucruri, deoarece bărbații sunt în mod natural competitivi. Deoarece vor încerca să obțină ceea ce își doresc ceilalți, nu vor avea încredere unii în ceilalți și vor fi astfel în conflict permanent. Acesta este motivul pentru care starea de natură hobbesiană este caracterizată ca o stare de război, un „război al fiecărui om, împotriva fiecărui om” (ibidem: XIII, 82).
Pentru Hobbes, oamenii sunt „egali în facultățile corpului și ale minții lor” și, în consecință, „cel mai slab are suficientă putere pentru a-l ucide pe cel mai puternic” (Gough, 1957: 105; Hobbes, 1946: XIII, 83). De aici rezultă neîncrederea, sau neîncrederea. Astfel, în habitatul lor natural, oamenii nu sunt sociabili și preferă să rămână singuri. Ei nu se pot pune de acord unii cu alții, deoarece toți se cred superiori oamenilor din jurul lor, dar sunt orbi la egalitatea care domnește între fiecare om, deoarece „mulți oameni sunt susceptibili de a fi mânați de vanitate” și „cred că pot obține superioritatea după care tânjesc” (Pettit, 2008: 102). Este în natura umană să tânjească după superioritate, putere, glorie și onoare. În starea de război, puterea este foarte importantă, deoarece este principalul mijloc de a obține ceea ce îți dorești. Prin urmare, fiecare om va lupta pentru putere și va încerca să o aibă, să o sporească și să o stabilizeze. În capitolul X din Leviathan, se spune că „reputația puterii este puterea” (Hobbes, 1946: X, 56). Nu numai că oamenii vor căuta puterea, dar vor dori ca ceilalți „să le recunoască și să le recunoască puterea… pentru că acest lucru face ca acea putere să fie mai eficientă” (Pettit, 2008: 101). Cu toate acestea, chiar dacă cineva încearcă să își impună puterea, aceasta nu va dura mult timp din cauza egalității dintre oameni și pentru că ceilalți vor găsi întotdeauna o modalitate de a se elibera de acea putere.
Prin urmare, ființele umane în starea lor naturală sunt foarte înclinate să își folosească dreptul de a supraviețui și să se lupte între ele pentru a obține putere, glorie și onoare. Într-o astfel de situație, oamenii nu trăiesc pașnic, iar cooperarea nu este de conceput. Ei sunt „atât de antisociali în mod natural” încât este greu de imaginat cum ar putea intra într-o societate. Cu toate acestea, autori precum Gough consideră că Hobbes „nu a vrut ca starea sa de natură… să fie luată literal” (1957: 113). Ideile lui Hobbes ar trebui să fie înțelese printr-o analiză mai profundă a ceea ce natura umană îi face pe oameni să își dorească cel mai mult.
Oamenii „sunt satisfăcuți doar de însușirea pe termen lung” a bunurilor materiale, iar unele dintre dorințele lor sunt similare, astfel încât se vor ciocni „inevitabil” unii cu alții pentru a obține ceea ce își doresc. Prin urmare, există un „drept conflictual al naturii” (Pettit, 2008: 101, 105). Oamenii au dreptul de a face orice atâta timp cât sunt capabili să o facă, dar, în același timp, făcând acest lucru, ei interferează cu dreptul la natură al celorlalți și, prin urmare, libertatea pe care o are fiecare om nu mai poate fi numită ca atare, deoarece este limitată de acțiunile celorlalți oameni. Mai mult, din cauza „urmăririi drepturilor lor individuale”, oamenii intră în conflict (ibidem: 105), ceea ce pune în pericol autoconservarea lor. Așadar, dreptul lor natural, care îi ajută să supraviețuiască, este cel care îi pune de fapt într-o situație de „frică continuă” și în care sunt în „pericol de moarte violentă” (Hobbes, 1946: XIII, 82).
Psihologic, supraviețuirea nu este o opțiune. Mai degrabă, este o „necesitate a naturii fiecărei ființe umane” (Barry în Lively și Reeve, 1989: 130). Nimeni nu ar trebui să fie nevoit să aleagă între viață și moarte. Hobbes consideră că legile naturii sunt niște obligații și spune că fiecare om ar trebui să le respecte, deoarece acestea sunt de mare ajutor în încercarea de a rămâne în viață. În starea de natură, oamenii ar putea să nu acționeze conform acestor legi, dar a nu face acest lucru ar fi „un defect de rațiune” (ibidem). Într-adevăr, legile naturii sunt „teoreme cu privire la ceea ce conduce la conservarea și apărarea” oamenilor (Hobbes, 1946: XV, 104). Dacă oamenii nu le respectă, atunci ei acționează împotriva nevoilor lor, dar oamenii vor să trăiască, astfel încât devine evident că aceste legi ar trebui să fie obligații pentru fiecare om, deoarece „ele obligă doar la o dorință și la un efort” (ibid). După cum spune Wernham, ele sunt adoptate în mod voluntar pentru că sunt necesare pentru supraviețuire, iar el „își va crea o obligație obligatorie de a îndeplini un anumit act” în conformitate cu legile naturii. Orice lucru care urmărește „cu adevărat” autoconservarea este, într-o anumită măsură, obligatoriu (Barry în Lively și Reeve, 1989: 123, 130).
Acest conflict permanent care opune oameni împotriva oamenilor va ajunge în cele din urmă la un punct în care singura soluție pentru autoconservare va fi cooperarea și acordul. Dacă bărbații vor să trăiască și dacă singurul mijloc posibil de a rămâne în viață este să trăiască într-o comunitate, atunci ei se vor uni „pentru că altfel egalitatea lor aproximativă de forțe are ca rezultat faptul că toți vor fi răniți”. În starea de natură, rațiunea umană nu i-ar spune în mod direct cuiva să adopte legile naturii, dar ar tinde să spună că atunci când toți ceilalți sunt pregătiți să le respecte, atunci ar trebui să o facă și el (ibidem: 120, 130). Aceste „dictate ale grijii de sine” (Pettit, 2008: 105) sunt cele care îi determină pe oameni să coopereze pentru binele tuturor și „să caute pacea și să o urmeze” (Hobbes, 1946: XIV, 85). Hampton a susținut că va apărea o situație „în care interesul propriu îi înclină pe indivizi să coopereze” (Baumgold în Boucher și Kelly, 2003: 166).
Societatea devine ca un refugiu pentru oameni, deoarece niciunul „nu este suficient de puternic pentru a-și asigura propria siguranță” (Gough, 1957: 117), prin urmare „oamenii trebuie cumva să-și coordoneze judecățile” și să-și lase deoparte diferențele, astfel încât din negocieri să rezulte acorduri privind supraviețuirea comună (Tuck, 1993: 307). Fiecare om renunță la independența sa și la dreptul său la orice pentru a coopera cu ceilalți, deoarece simte necesitatea unei obligații politice. Astfel se creează suveranul absolut care este fundamental în formarea acestei noi societăți pentru că el este singurul care are puterea de a-i pedepsi pe oamenii care nu se supun, deoarece „uniunea nu ar putea subzista fără domnia suveranului” pentru că altfel unii oameni ar dezerta (Gough, 1957: 109). Oamenii îl creează pe suveran de teama de a muri, ei trebuie „să fie protejați de el împotriva tuturor celorlalți” (Hobbes, 1946; XVII, 113) și numai din cauza fricii oamenii se supun și nu se răzvrătesc. Oamenii rezonabili nu ar îndrăzni să meargă împotriva voinței suveranului pentru că „supunerea este cel mai bun mod de a obține securitatea” (Gough, 1957: 111).
Toate lucrurile din acest contract social sunt făcute pur și simplu din interes personal. Natura umană îi determină pe oameni să acționeze în funcție de nevoile lor, cea mai importantă fiind autoconservarea, astfel că obiectivul principal al suveranului este securitatea supușilor săi și crearea unui mediu în care „oamenii pot trăi în pace și chiar prosperitate” (Pettit, 2008: 109). Este clar că „motivul dominant al oamenilor este dorința de protecție”, deoarece, dacă suveranul nu poate garanta securitatea fiecărui om, atunci ar urma nesupunerea (Gough, 1957: 111). Pe lângă supraviețuire, motivul pentru care oamenii sunt înclinați să coopereze este „dorința de a obține acele lucruri care sunt necesare pentru un trai comod”, iar aceste bunuri pot fi obținute doar dacă industria este productivă, iar acest lucru nu se poate întâmpla într-o stare de război (Hobbes, 1946: XIII, 84). Prin urmare, este destul de evident că autoconservarea și dorința de bunuri materiale și bogăție sunt cele care îi determină pe oameni să părăsească starea de natură și să creeze o societate în care să fie complet în siguranță.
În concluzie, oamenii sunt în mod natural nesociabili și nu se bazează pe nimeni altcineva în afară de ei înșiși pentru a supraviețui. Autoconservarea este cel mai important obiectiv al lor. Bărbații au dreptul natural de a face tot ceea ce doresc pentru a supraviețui, așa că ei concurează între ei tot timpul, iar acest lucru creează conflicte. Starea lor naturală este o stare de război, în care nu au încredere unii în alții și încearcă să își sporească puterea pentru a putea obține superioritate asupra celorlalți. Cu toate acestea, oamenii vor depăși în cele din urmă aceste defecte, deoarece sunt atât de preocupați de propria persoană încât vor face orice pentru a supraviețui, chiar dacă asta înseamnă să coopereze cu oamenii din jurul lor. Natura umană hobbesiană este bună în măsura în care, atunci când cineva își dorește ceva, se va agăța de dorința sa și va face tot ce poate pentru a o satisface. Prin urmare, dacă un om vrea să supraviețuiască, el va respecta în mod voluntar legile, va renunța la drepturile sale și se va supune oricărei autorități superioare care îl poate proteja. Trebuie să fie foarte greu pentru un om să se decidă să părăsească starea de natură, dar frica sa naturală de moarte prevalează asupra oricăror pasiuni care l-ar obliga să rămână. Contractul social poate fi unul artificial, deoarece oamenii sunt cei care își creează suveranul, dar poate fi considerat natural, deoarece natura umană este cea care a provocat tranziția între starea de natură și commonwealth-ul lui Hobbes.
Bibliografie:
Gough, J.W. (1957) The Social Contract: a Critical Study of its Development (2nd ed.), Oxford: Oxford University Press.
Hampton, J. (1986) Hobbes and the Social Contract Tradition, Cambridge: Cambridge University Press.
Hobbes, T. (1946) Leviathan, Oxford: Basil Blackwell.
Tuck, R. (1993) Philosophy and Government 1572-1651, Cambridge: Cambridge University Press.
Pettit, P. (2008) Made with Words: Hobbes on Language, Mind, and Politics, Princeton: Princeton University Press.
–
Scris de: Morgane Griveaud
Scris la: Royal Holloway, Universitatea din Londra
Scris pentru: Michael Bacon
Data scrierii: Decembrie 2010
Lecturi suplimentare privind relațiile internaționale electronice
- An Ethical Dilemma: How Classical Realism Conceives Human Nature
- Classical Realism and Human Nature: An Alternative Reading
- Confucianism sau legalism? A Grand Debate on Human Nature and Economic Thought
- Socio-ecological Security: Moving Beyond the Human-Nature Dualism
- The EU’s Normative Nature and Its Sanction Regime Against Russia: Un oximoron?
- În ce măsură dezastrele naturale pot fi considerate crime de stat?