Febra glandulară a fost descrisă de Emil Pfeiffer în 1889. El a caracterizat boala ca fiind un proces infecțios cu febră, o umflătură a ganglionilor limfatici, inclusiv o mărire a ficatului și a splinei și cu o faringită. Acesta a fost începutul unui capitol foarte interesant al investigațiilor medicale din următorii 100 de ani. Rapoartele privind leucocitoza ca reacție la această infecție acută au reprezentat următorul pas important. Sprunt și Evans au recomandat astfel termenul de „mononucleoză infecțioasă” în 1920. Mai departe, Paul și Bunnell (1932) au constatat prezența anticorpilor heterofili în febra glandulară. În 1968, Henle și Henle au descoperit relațiile dintre virusul Epstein-Barr (EBV) și mononucleoza infecțioasă. În acest context, a fost investigată patogeneza febrei glandulare. De asemenea, diagnosticul bolii și-a găsit o anumită bază prin anticorpii EBV și a fost posibilă o interpretare fiabilă a evoluției clinice, a simptomelor și a complicațiilor mononucleozei infecțioase. În plus, a putut fi identificată manifestarea atipică a febrei glandulare. În ultimii ani au fost discutate problemele legate de infecțiile persistente și cronice. În cele din urmă a fost testată chimioterapia antivirală.