Avertisment: această poveste vă va dezgusta.
Dar săptămâna aceasta – sâmbătă, mai exact – se împlinesc 100 de ani de când un act singular de barbarie a avut loc în micuța Valdosta, Ga. Iar povestea a ceea ce s-a întâmplat acolo cere să fie reamintită.
A început când cineva l-a ucis pe Hampton Smith, un proprietar de plantație alb. Suspiciunea a căzut asupra lui Sidney Johnson, un muncitor afro-american despre care se spune că ar fi avut o dispută salarială cu Smith. O gloată albă răzbunătoare, incapabilă să-l găsească pe Johnson, a ucis în schimb alți oameni de culoare, inclusiv un bărbat pe nume Hayes Turner. Soția acestuia, indignată dincolo de instinctul de conservare, a jurat cu voce tare că va emite un mandat de arestare împotriva ucigașilor. Așa că, a doua zi, aceștia au venit după ea.
Mary Turner avea poate 20 de ani. Era însărcinată în opt luni.
Au atârnat-o de glezne într-un copac. Au stropit-o cu benzină și ulei de motor. I-au dat foc. Dar asta nu a fost cel mai rău din ceea ce au făcut.
Funcționarul NAACP Walter White, un afro-american palid, cu părul blond și ochii albaștri, a cărui înfățișare i-a permis să intervieveze direct membrii mafiei de linșaj, a lăsat o relatare înfiorătoare în cartea sa din 1929, „Rope and Faggot: O biografie a judecătorului Lynch”. (Notă: deși în prezent este folosit în principal ca o insultă anti-gay, „faggot” – ortografia modernă are un singur „g” – înseamnă, de asemenea, un mănunchi de bețe).
A scris White: „Râsetele batjocoritoare și răutăcioase ale torționarilor ei au răspuns la țipetele de durere și teroare ale femeii neajutorate. ‘Domnule, ar fi trebuit să auzi cum urla negresa!’, s-a lăudat cu mine un membru al mulțimii câteva zile mai târziu… Cu hainele arse de pe trupul ei crispat în care, din nefericire, încă mai zăbovea viața, un bărbat a făcut un pas spre femeie și, cu cuțitul, i-a sfâșiat abdomenul într-o operație grosolană de cezariană. De acolo a ieșit copilul născut prematur. Două strigăte slabe a scos – și a primit drept răspuns călcâiul unui bărbat voinic, în timp ce viața era măcinată din forma minusculă.”
Copilul a murit fără nume. Istoria nu consemnează nici măcar sexul său. Mulțimea l-a îngropat împreună cu mama sa într-un mormânt puțin adânc. Ca „piatră de căpătâi”, au înfipt în pământ o sticlă goală de whisky cu o țigară pe jumătate fumată care ieșea din gât.
Ți-am spus că vei fi dezgustat. Și poate vă întrebați de ce am simțit nevoia să împărtășesc o poveste atât de macabră.
Să-i spunem un memento. Într-o perioadă în care vedem urile tribale ridicându-se cu o vigoare reînnoită peste tot în lume, o perioadă în care fascismul este în marș în Charlottesville și pe buletinul de vot în Slovacia, o perioadă în care neonaziștii răspândesc teroarea din Atena, Grecia, până în Charleston, SUA, o perioadă în care șapte mașini de poliție și un elicopter sunt desfășurate pentru că o femeie albă vede trei persoane de culoare plecând de la un Airbnb, o perioadă în care fostul consilier prezidențial Steve Bannon sfătuiește extrema dreaptă să poarte acuzațiile de rasism „ca pe o insignă de onoare”…într-o astfel de perioadă, este util – chiar critic – să ni se reamintească faptul că am mai văzut acest film de multe ori și că știm deja cum se termină, ce se întâmplă în mod inevitabil atunci când unii dintre noi îi declarăm pe alții mai puțin umani decât restul dintre noi.
Este o lecție pe care am învățat-o de prea multe ori, o lecție învățată în machetele pătate de sânge din Rwanda, în țipetele care se ridică pe străzile din Nanking, în fulgii de cenușă neagră care se învârt din coșul unui crematoriu din Polonia, în plămânii gazați cu gaze lacrimogene ai unui bebeluș mort în Gaza, în trupul frânt al unui bebeluș zdrobit în noroiul din Georgia acum o sută de ani. Este o lecție pe care o înfășurăm prea des în eufemisme și mituri. Așa că adevărul crud al acesteia nu poate fi repetat suficient de des.
Ai urât această poveste, da. Dar nu o veți uita prea curând. Te va tulbura mult timp.
Poate că nu este cel mai rău lucru din lume.
.