În jurul anului 1500 î.Hr. o cultură cunoscută sub numele de Lapita (strămoșii polinezienilor, inclusiv Māori) a apărut în Arhipelagul Bismarck din Oceania apropiată. Analizele ADN recente sugerează că aceștia proveneau inițial din Asia de sud-est insulară și că a existat o anumită încrucișare cu populația care trăia deja în Bismarck. Siturile arheologice din Insulele Moluccas din Indonezia sunt cele mai apropiate precursoare ale siturilor Lapita.
Ceramica poporului Lapita era similară ca formă cu cea a strămoșilor lor, dar stilul lor decorativ a fost o inovație apărută în Bismarck. Designul includea fețe stilizate, care au fost cele mai elaborate în primii ani ai migrației și au avut în mod clar o semnificație culturală. Acest stil unic a fost una dintre cele câteva trăsături denumite „complexul cultural Lapita”.
Lapita în Oceania îndepărtată
Lapita au fost primul popor care a pătruns în Oceania îndepărtată. Între 1100 și 800 î.Hr. ei s-au răspândit rapid din Melanezia până în Fiji și Polinezia de Vest, inclusiv Tonga și Samoa. Exploratorii și coloniștii au străbătut o întindere a Pacificului de Vest în doar 10-15 generații. Imaginea pe care o avem este a unei populații destul de mici care călătorește în viteză.
Când populația Lapita a migrat din Oceania apropiată, a lăsat în urmă boala malariei. Ca urmare, populația a crescut, furnizând migranți suplimentari pentru frontiera călătoare. Ei au înființat câteva sate permanente în fiecare grup de insule majore. Unii s-au stabilit, în timp ce alții au plecat mai departe, dar contactul a continuat între comunitățile de pe diferite insule. Această migrație nu a fost determinată de supraaglomerare, deoarece existau terenuri de rezervă. Mai degrabă, este probabil ca factori sociali, cum ar fi prestigiul sau curiozitatea, să fi fost un stimulent pentru a găsi noi insule.
Lapita au trăit în sate pe insule mici, în apropierea celor mari, sau pe coasta insulelor mai mari. Unii aveau case care erau construite pe stâlpi deasupra apei. Ei nu au colonizat grupuri de insule mai mici de aproximativ 1.000 de kilometri pătrați – probabil din motive de mediu și culturale.
În timp ce călătoreau de la o insulă la alta, ei transportau plante pentru cultivare, inclusiv taro, yam, fructul pâinii, banană și nucă de cocos. Au luat, de asemenea, porci domesticiți, câini și păsări de curte. Șobolanul de Pacific (Rattus exulans) fie a fost adus, fie a venit ca pasager clandestin în canoe. Deoarece oasele de animale domestice s-au dovedit a fi greu de găsit în siturile Lapita din Fiji și Polinezia de Vest, unii cercetători cred că primii oameni Lapita care au ajuns în aceste insule estice erau mai degrabă culegători decât grădinari, iar plantele alimentare au sosit mai târziu.
Migranții au prins diverse fructe de mare cu plase, sulițe și cârlige. Numărul mare de păsări și animale indigene de pe noile insule a asigurat o aprovizionare sigură cu hrană în primii ani, pe măsură ce oamenii își stabileau economiile. Dar multe specii, inclusiv păsări mari care nu pot zbura, un crocodil terestru și șopârle iguane uriașe, erau lipsite de apărare în fața acestui nou prădător uman și în curând au dispărut.
Lapita s-a mutat în Polinezia de Vest. A trecut mult timp până când oamenii au migrat spre insulele mai mici aflate mai la est.
.