Cel mai improbabil obiect imaginabil – un cartof umilitor și ghemuit – a jucat un rol principal în Marele Salt Înainte al fotografiei color. Povestea începe în 1903, când doi inventatori francezi plini de imaginație, Auguste și Louis Lumière, au pus mâna pe pomme de terre și au făcut din el baza unui nou și orbitor proces de imagistică pe care l-au numit autocromie, o inovație care avea să transforme o lume monocromă într-una care strălucea brusc de culoare.
„Paleta și pânza sunt un mediu plictisitor și lipsit de viață prin comparație”, a delirat Edward Steichen, unul dintre numeroșii fotografi dornici să îmbrățișeze procesul de culoare, care a înarmat oamenii obișnuiți cu o modalitate practică de a face fotografii color.
Invenția lui Lumières, brevetată în 1903 și prezentată la Fotoclubul din Paris în 1907, pare complicată în comparație cu tehnica de astăzi de tipul „point, shoot and enjoy picture-taking”. Dar, la vremea sa, autocromul a fost salutat ca o îmbunătățire dramatică față de metodele existente pentru fotografia color, care necesitau configurarea a trei aparate foto, înregistrarea unor subiecte separate, dar identice, prin trei filtre de culoare diferite și suprapunerea unei imagini peste cealaltă pentru a forma o singură fotografie.
Lumières a schimbat toate acestea. Jucându-se în fabrica familiei lor din Lyon, care producea milioane de plăci alb-negru pregătite pentru camere de luat vederi pentru mase, frații Lumière au adunat cartofii și i-au măcinat în mii de particule microscopice; au separat această pulbere în trei loturi, vopsind un lot în roșu-portocaliu, unul în violet și unul în verde; particulele colorate au fost bine amestecate și cernute pe o placă de sticlă transparentă proaspăt lăcuită, în timp ce lacul rămânea lipicios; bucățile de cartofi în exces au fost măturate de pe placă, care a fost presată prin role de oțel pentru a aplatiza granulele colorate, transformându-le pe fiecare într-un minuscul filtru de culoare măsurând de la .0006 până la 0,0025 milimetri în diametru. Golurile dintre particulele colorate au fost umplute cu negru de fum, placa a fost din nou lăcuită și peste aceasta a fost aplicată o emulsie subțire, fotosensibilă, de bromură de argint. Acum, placa era gata pentru aparatul foto. Când a fost deschis obturatorul, lumina a filtrat prin boabele translucide de cartofi, iar o imagine multicoloră a fost imprimată pe emulsie. După ce placa negativă a fost developată în laborator, a fost spălată și uscată, acoperită cu o altă bucată de sticlă pentru a proteja emulsia și legată cu bandă adezivă gumată. Și iată! O fotografie color cum nu se mai văzuse până atunci.
Filtrate prin obiectivul aparatului de fotografiat, un strat de lac și ecranul subțire de mozaic din granule de cartofi, imaginile autocrome erau turnate în tonuri stinse, în același timp onirice și vibrante, amintind mai degrabă de o pictură pointilistă decât de o redare absolută a vieții din natură. Timpii lungi de expunere ai autocromului – cel puțin 60 de secunde – necesitau ca subiecții să stea perfect nemișcați, ceea ce a contribuit la aspectul calm, chiar măreț, al imaginilor. (Această estetică este celebrată în expoziția „100 de ani de autocromie”, expusă la Muzeul Amon Carter din Fort Worth până la 27 iulie 2008.)
Cei care au atras pionieri ai fotografiei, precum Edward Steichen și Alfred Stieglitz, în rândurile pasionaților de autocromie au fost aproape sigur calitățile picturale ale autocromului, mulți dintre ei fiind pregătiți ca pictori înainte de a trece la aparatele foto. Stieglitz, care a lucrat neobosit pentru a ridica meșteșugul fotografic la nivelul artei plastice, i-a căutat pe frații Lumière pentru a le putea stăpâni noile metode fotografice; la rândul său, el a atras discipoli precum Alvin Coburn, care a făcut naveta între Marea Britanie și Statele Unite pentru a fotografia portrete ale unor personaje celebre precum Henry James, George Bernard Shaw și Mark Twain.
„Am rău de tot febra culorilor”, i-a spus tânărul și curajosul Coburn lui Stieglitz în 1907, chiar în momentul în care Lumières lansa epoca autocromă. Și alții s-au molipsit de febră. Fabrica Lumière din Lyon a accelerat producția, dar firma a avut inițial probleme în a satisface cererea din partea legiunilor de adepți ai culorilor nou recrutați.
În una dintre vizitele sale frecvente în Statele Unite, Coburn a găsit un coleg entuziast al fotografiei color în Redding, Connecticut, pe nume Mark Twain. Celebrul autor a fost de acord să pozeze pentru Coburn în 1908. Cunoscut pentru faptul că se îmbrăca în mod extravagant, Twain s-a bucurat în mod evident să pozeze pentru fotograf. Și-a schimbat costumele pe parcursul zilei, trecând de la costumul său alb caracteristic la veșminte academice Oxford stridente (roșu, violet și alb), apoi la o rochie de casă roșie. A stat pe un piedestal în grădină, pretinzând că este o sculptură vie. „De ce să nu fiu eu statuia?”. a întrebat Twain.
Când Twain s-a săturat de fotografie, el, Coburn și alți vizitatori și-au petrecut ziua jucând cărți și jucând biliard. „Era de la sine înțeles”, își amintea Coburn, „că buna noastră gazdă, îmbrăcată în alb, trebuia să fie lăsată să câștige în toate aceste concursuri, doar cu cea mai mică diferență!”. Domnului Clemens i-a plăcut să fie fotografiat.”
Și, evident, la fel au făcut și miile de alte persoane care au făcut din autocromie regele lumii fotografice pentru următorii 30 de ani, până când a fost depășită de peliculele Kodachrome și Agfacolor și de aparatul foto compact și ușor de utilizat de 35 de milimetri, care le-a permis fotografilor să se integreze, să se miște repede și să redea în culori strălucitoare o lume în schimbare rapidă. Nimic nu avea să mai arate atât de melodios după aceea.
Robert M. Poole, un colaborator obișnuit, a fost redactor executiv al revistei National Geographic.